Adrian Severin

Severin, fulminant: Diabolizarea Rusiei și a liderilor ei nu e politică, ci perdea de fum!

405
O analiză excepțională! Fostul președinte al Adunării Parlamentare a OSCE spune deschis: ”Loialitatea nu trebuie confundată cu servilismul, iar bădărănia cu fermitatea”.

BUCUREȘTI, 11 mai – Sputnik. Fostul ministru de Externe și președinte al Adunării Parlamentare a OSCE  este autorul unui demers unic, o scrisoare deschisă adresată președintelui Putin prin care solicită neincluderea României pe ”lista neprietenilor Rusiei”.

Scrisoarea, pe care am reprodus-o anterior, i-a adus lui Severin aprecierile (pozitive) ale multor români lucizi, dar și atacuri murdare din partea propagandiștilor sau a celor spălați pe creier.

Severin a revenit cu un demers asociat ideii – o nouă analiză, prefațată de un mesaj pe Facebook, în care subliniază principalele idei ale textului intitulat ”Jucători de șah și jucători de poker”.

În mesaj, Severin propune ”SĂ NE PĂSTRĂM LUCIDITATEA SUB ASALTUL PROPAGANDEI” și arată că a avut unele ”experiențe nefericite” după publicarea scrisorii, drept pentru care ”simt nevoia să fac unele precizări, înainte de a vă invita să citiți textul meu”.

Iată cele 7 precizări ale lui Severin, poate cele mai clare idei despre ce înseamnă diplomația și patriotismul – și ce NU înseamnă.  

1. ”Loialitatea față de aliați nu trebuie confundată cu servilismul, iar solidaritatea cu ei nu trebuie confundată cu mimetismul”.

2. ”Bădărănia nu este același lucru cu fermitatea, în timp ce demnitatea în dialogul cu Rusia nu cere vulgaritatea și nu este servită de grobianism. Poți fi ferm rămânând elegant și politicos în formularea mesajului”.

3. ”Diabolizarea Rusiei și a liderilor ei nu este o politică, ci perdeaua de fum în spatele căreia se încearcă a se ascunde lipsa oricărei politici„.

4. ”A critica încercările de a evita plasarea României pe lista statelor neprietene ale Rusiei nu este semn de curaj sau de mândrie națională, ci prostie, când nu este chiar act de trădare a interesului național”.

5. ”Aderarea la un set de valori, nu înseamnă automat adversitatea față de cei care împărtășesc alte valori, dacă între ele există compatibilitate”.

6. ”Întărirea capacității proprii de apărare prin intrarea în alianțe, nu presupune automat ostilitatea față de cei din afara acelor alianțe”.

7. ”Dreptul meu de a-mi promova interesele nu legitimează respingerea dreptului celorlalți de a-și promova interesele ori blamarea încercării lor de a și le apăra. Fiecare este la fel de îndreptățit în susținerea intereselor sale”.

Redăm și noi, în continuare, textul lui Adrian Severin, ”Jucători de șah și jucători de poker”, publicat de Corect News

Jucători de șah și jucători de poker

Mai mulți comentatori politici, din categoria celor lucizi și cunoscuți pentru atitudinea lor critică față de politica externă a actualului guvern, au exprimat, public sau pe canale private, rezerve față de șansele demersului prin care ceream Președintelui Federației Ruse, domnul Vladimir Putin, să nu includă România pe lista „statelor neprietene” Rusiei, în ciuda retoricii agresiv rusofobe a Bucureștiului, deciziei Consiliului Suprem de Apărare a Țării de a califica Rusia ca „stat inamic” și a prezenței bazelor militare NATO, inclusiv a celei care găzduiește scutul anti-rachetă de la Deveselu, pe teritoriul românesc. Potrivit acestora, în condițiile date și ținând seama de poziționarea României față de Rusia, cea din urmă nu are nici o posibilitate de a nu trata pe cea dintâi ca adversar patent.

Conștienți de gravitatea unei asemenea decizii și deplângând soarta țării noastre, analiștii amintiți cred că, pentru a evita acest deznodământ nefericit, nu se poate face apel la argumentul distincției dintre guvern, care, în aparență, caută confruntarea cu orice preț, și popor, care nu o dorește și nu vrea să devină miel de sacrificiu pe altarul ambițiilor imperiale ale Occidentului euro-atlantic. Organizarea politică a poporului este statul, iar statul se manifestă în raporturile internaționale prin guvern. Or, nu se poate face abstracție de politica guvernului care este reală, concretă, certă și actuală, cu gândul la sentimentul popular care este virtual, abstract, eventual și viitor. Aceasta cu atât mai mult cu cât, dacă la putere ar veni actuala opoziție, subordonarea servilă a politicii externe românești față de exigențele agendei geo-politice a rivalilor sistemici ai Rusiei nu este anvizajabilă.

Nu pot spune că aceste argumente, care vin nu din cercurile propagandei guvernamentale, ci de la foarte serioși și vechi prieteni de idei, sunt ușor de trecut cu vederea. Dimpotrivă sunt solide și demne de luat în seamă. Ele nu îmi schimbă, însă, opinia, pe care am înțeles să o aduc la cunoștința liderilor unei națiuni a jucătorilor de șah, iar nu ai unui popor amator de poker. De ce?

Să pornim de la ceea ce este cert și să ajungem la ceea ce este probabil.

RELAȚIA COMPLEXĂ DINTRE NATO, MEMBRII SĂI ȘI RESPECTIV RUSIA

NATO este o organizație interguvernamentală constituită ca alianță politico-militară cu caracter defensiv. Pe durata Războiului rece și a ordinii mondiale bipolare, în contrapondere cu Pactul de la Varșovia, NATO a reușit să nu intre în nici o confruntare armată; adică să contribuie decisiv la menținerea păcii în Europa, aplicând strategia „echilibrului terorii” sau a „borcanului cu scorpioni”.

După dărâmarea Zidului de la Berlin și destrămarea URSS, relațiile dintre NATO și Federația Rusă, fără a fi cordiale, nu au fost inamicale. Dimpotrivă!

În 1991 cooperarea dintre NATO și Rusia a fost instituționalizată prin înființarea Consiliului Cooperării Nord-Atlantice (ulterior denumit Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic). În 1997, această cooperare capătă un nou impuls odată cu încheierea, la Paris, a „Actului fondator privind relațiile, cooperarea și securitatea reciproce” între Rusia și NATO. În baza acestuia a fost creat Consiliul Permanent Comun, ca forum de consultare în vederea cooperării, înlocuit în 2001, prin aplicarea Declarației de la Roma, adoptată de șefii de stat sau guvern ai statelor membre NATO împreună cu Președintele Federației Ruse, cu Consiliul NATO-Rusia (NRC). Declarația de la Roma preciza că NRC „va lucra pe baza unui dialog politic continuu între membrii săi, pe subiecte de securitate, pentru a identifica din timp probleme emergente, a determina abordările comune şi întreprinderea de acțiuni comune optime, după caz”. Asemenea consultări politice au avut loc ulterior pe teme sensibile precum situația din Afganistan, Balcani, Sudan/Darfur, Irak sau regiunea extinsă a Orientului Mijlociu. Deci, s-a putut și așa. NATO și Rusia nu își sunt inamici ereditari.

După o scurtă întrerupere a activității, impusă de nevoia protagoniștilor euro-atlantici de a mima solidaritatea cu Georgia, înfrântă în confruntarea militară cu Rusia, subsecventă încercării Președintelui Mihail Saakashvili de a soluționa prin forță problema secesiunii sud-osetine, la reuniunea NRC din Corfu (27 iunie 2009) miniștrii de externe ai statelor implicate au identificat ca interese comune de securitate stabilizarea Afganistanului, controlul armamentelor, neproliferarea armelor de distrugere în masă și a mijloacelor lor de transport la țintă, gestionarea situațiilor de urgență, precum și  combaterea terorismului și a traficului de narcotice și a pirateriei. Este evident că aceste „interese comune” sunt perene.

În urma anexării Crimeii de către Rusia și a sprijinului acordat de aceasta mișcărilor secesioniste din Donbas, miniștrii de externe aliați au decis, la 1 aprilie 2014, suspendarea cooperării operative, civile și militare, în cadrul NRC, sub egida Consiliului de Parteneriat Euro-Atlantic (EAPC) și a Parteneriatului pentru Pace (PfP), dar cu menținerea canalelor de comunicare politică (la nivel ambasadorial şi superior acestuia, în funcție de necesități) și militară, pentru realizarea schimbului de informații pe teme de interes imediat, reducerea neînțelegerilor și creșterea predictibilității.

Să reamintim că Rusia a acceptat autodeterminarea Ucrainei în frontierele avute în cadrul URSS, sub condiția implicită ca nici o putere terță să nu aibă controlul asupra ei; dorința Occidentului euro-atlantic, în acel moment, fiind doar ca Ucraina și Rusia să nu aparțină aceleiași structuri politice statale. O dorință împărtășită și de România. Când respectivul Occident a încercat să aducă Ucraina cu arme și bagaje în tabăra sa, rupând toate legăturile ei tradiționale (economice, politice, culturale) cu Rusia, aceasta a revenit la masa de joc; și a făcut-o cum știe mai bine – bătând cu pumnul în masă. Astăzi, Occidentul, înțelegând că nu este gata să poarte război cu Rusia pentru Ucraina și că interesele sale vitale sunt în altă parte, încearcă, zăngănind armele, să micșoreze paguba și să obțină cel mai bun compromis. La masa acestor „negocieri” România nu se găsește ca parte a invitaților, ci ca parte a meniului. 

Chiar dacă după instalarea administrației Biden / Harris, NATO a făcut, mai ales la nivel retoric, un pas înapoi în cooperarea ruso-euro-atlantică, cel mai probabil pentru a-și lua elanul necesar unui salt mai lung în direcția antantei americano-ruse, ideea dialogului politic la nivel înalt nu a fost abandonată. În acest cadru, de ce tocmai România să fie desemnată ca stat inamic?

Dar dacă NATO în ansamblul său ar fi considerată de Rusia ca inamic, nu înseamnă că și fiecare dintre statele sale membre sunt state inamice. E greu de crezut că în această categorie ar putea intra Ungaria sau Turcia, deși inclusiv pe teritoriul lor se găsesc baze militare NATO sau americane. Dacă prezența acestor baze nu este un criteriu general pentru desemnarea unui stat ca inamic al Rusiei, de ce ar fi ea un argument de neînlăturat pentru desemnarea ca inamic a României?

Experții militari ruși susțin că scutul antirachetă de la Deveselu, deși realizat cu scopuri declarat defensive, ar putea fi folosit și pentru un atac împotriva Rusiei. Să acceptăm prin ipoteză această opinie. Ea justifică luarea unor măsuri din partea armatei ruse pentru a se apăra împotriva unei asemenea eventualități. Nu avem de ce ne mira sau ne revolta. Si vis pacem para bellum! (Dacă vrei pace, pregătește-te de război!)

Că Moscova este deranjată de o asemenea prezență în apropierea granițelor sale, este de înțeles. Și statele NATO au fost deranjate de concentrările de forțe armate rusești la frontiera cu Ucraina, chiar dacă acestea se aflau pe teritoriul național. Nu poți lua, însă, o măsură atât de drastică precum declararea unui stat ca inamic, doar în baza unui proces de intenție. Nu s-a întâmplat până acum. De ce s-ar întâmpla de acum încolo?

Faptul ar fi posibil cu referire la România doar dacă aceasta nu contează pentru calculele geo-strategice ale Rusiei decât ca țintă militară și/sau politică lesne de doborât ori ca material didactic. Cred cu putere, și nu mai repet argumentele, că România este sau poate fi pentru Rusia mult mai mult decât atât. Depinde și de felul în care Rusia se raportează la România ca subiect de sinestătător al geopoliticii, iar nu ca obiect acesteia.

RELAȚIA DINTRE GUVERNUL ROMÂN, POPORUL ROMÂN ȘI RESPECTIV RUSIA

România a făcut, însă, și alte gesturi neprietenești la adresa Rusiei: a declarat-o „stat inamic”, mai ceva decât au făcut-o americanii; a încheiat un acord militar cu Ucraina, în plin conflict ucraineano-rus, care chiar dacă se referă doar la aprovizionarea cu echipament de luptă și servicii de întreținere a acestuia, tot a sprijin dat uneia dintre părțile beligerante împotriva alteia arată; a expulzat fără nici un motiv clar și cu o coregrafie provocatoare pe atașatul militar adjunct al ambasadei ruse la București (același lucru, dacă era strict necesar, se putea face discret).

La prima vedere, Rusia este obligată la un gest de reciprocitate. De ce oare l-ar evita? Răspunsul meu este: pentru că în joc sunt mize mult mai mari și ceea ce pare a fi o soluție standard satisfăcătoare pe termen scurt, ar putea afecta interese mult mai mari ale Rusiei în relația cu România pe termen mediu și lung.

Dincolo de congruența unor interese strategice importante, pe care nu le mai menționez aici, ceea ce trebuie luat în calcul este raportul între guvern și popor. Pentru cine știe să calculeze pașii politici cu câteva mutări înainte, așa cum o fac, asemenea jucătorilor de șah, marii strategi, acesta nu poate fi ignorat.

Ce ne spune analiza stării de spirit și a opțiunilor geopolitice ale cetățenilor României în momentul de față?

O mare parte dintre români sunt ruso-sceptici. Acesta este efectul amintirilor dureroase din istoria relațiilor româno-ruse, precum și a propagandei rusofobe făcută de forțele globaliste și rivalii sistemici ai Rusiei în mediile românești. În războiul informației publice, instrumentele de care dispun cei din urmă în spațiul românesc sunt cu mult mai numeroase și mai eficiente decât cele de care dispune Rusia. Inventarul lor, aflat la îndemâna oricui, este relevant.

Diplomația rusă susține că resentimentele românilor sunt nedrepte. Am rezerve în această privință, fiind poate subiectiv: tatăl meu, împreună cu părinții lui, s-au refugiat într-un tren de marfă, în iunie 1940, de la Chișinău, după ce bunicul meu, preot-consilier la Mitropolia Basarabiei, petrecuse câteva nopți ca „oaspete” al NKVD (drept este că, un ofițer NKVD i-a făcut scăpați, după denunțul unei rude care avertiza că au convingeri anti-sovietice); un unchi a murit la Cotul Donului; altul, căzut prizonier, a petrecut vreo zece ani în lagărele de muncă din Siberia, după care nu a mai putut reveni în România; altul, înrolat voluntar în armata poloneză, a fost găsit în groapa de la Katin.

Dar chiar dacă sentimentele românilor ar fi nefondate, percepțiile eronate sunt și ele parte a realității, și nu pot fi ignorate. Rătăcirile sau resentimentele negestionate corect se adâncesc și fac ca lupta absurdă pentru un trecut mai bun (sic!), să distrugă șansele unui viitor mai bun.

Ruso-scepticismul nu trebuie confundat, însă, cu ruso-fobia. Românii, cu excepția celor frustrați care acceptă orice obiect al urii asupra căruia să își verse, în mod laș, disprețul de sine, nu doresc confruntarea cu Rusia. Cu precădere nu doresc confruntarea armată.

Aceasta cu atât mai mult cu cât știu două lucruri: raportul de forțe dintre România și Rusia este net în defavoarea celei dintâi; statele NATO nu vor intra niciodată în război cu Rusia pentru România (un general american a spus-o recent cu referire specială la Germania, dar, desigur, Franța, Ungaria sau Spania îi pot fi alăturate), fiind în schimb gata să lupte cu rușii până la ultimul... român. Numai nebunii cred că o relație inamicală dusă până la un război cu Rusia ar fi soluția unei probleme pe care, de altfel, nu sunt nici măcar în stare să o definească. (Unii consideră că lupta cu Rusia capitalistă de azi ar fi lupta cu comunismul de ieri). Dacă războiul ar izbucni, aceștia și-ar procura de îndată dovada medicală că au platfus nu și nu pot purta cizme.

Nefiind rusofob și nedorind războiul cu Rusia, poporul român nu are cum fi inamic al Rusiei, iar, în aceste condiții, Guvernul român, dincolo de războiul retoric și simbolic, purtat în logica servilismului față de Occident, nu îl poate implica într-un război real, fără a suporta consecințe dezastruoase pe plan intern. Cine nu crede să analizeze precedentul refuzului de a recunoaște independența Kosovo, când liderii politici români au fost obligați să spună, atât administrației americane, cât și UE, că sentimentul popular a trasat o linie roșie peste care statul nu poate trece; și asta în condițiile în care nu se punea problema de a merge la război.

RELAȚIA DINTRE GUVERNUL ROMÂN, POPORUL ROMÂN ȘI RESPECTIV OCCIDENTUL EURO-ATLANTIC

În schimb, se poate vorbi despre un americano-scepticism în creștere și o iritare anti-comunitară galopantă. Foarfeca scepticismului geopolitic românesc se închide. Brațul ruso-sceptic coboară, iar cel occidentalo-sceptic se ridică. Inclusiv orbii o văd.

Pe toți aceia care am pledat și luptat pentru integrarea europeană și euro-atlantică a României aceasta nu ne bucură. Tristețea subsecventă dezamăgirii nu este, însă, un motiv pentru a refuza recunoașterea realității.

De vină pentru această evoluție este, fără îndoială, politica protagoniștilor spațiului euro-atlantic față de România, dusă dincolo de limitele celui mai elementar simț al măsurii; din nefericire, cu complicitatea cozilor de topor române. Aroganța, egoismul hegemonic, șovinismul puterii, narcisismul, lăcomia, iresponsabilitatea, ipocrizia și altele asemenea, exhibate de cei care ar fi trebuit să ne fie aliați și cărora noi le-am fost aliați loiali, au dezgustat, revoltat și înstrăinat pe unul dintre popoarele cele mai pro-americane și pro-occidentale din Europa – poporul român.

Sunt unii care să grăbesc să ne arate statisticile care spun că economia românească a crescut ca urmare a integrării europene. Desigur. Și bugetul pentru înarmare a crescut. Mă întreb, însă, dacă legea progresului, ca și devalorizarea monedei în care socotim, nu ar fi dus oricum la creștere? Poate nu atât de mare, dar cu certitudine mult mai sănătoasă. Căci economia simbolică a crescut, dar cea reală s-a dus la fund; cel puțin în expresie românească. Aceasta întrucât economia de care vorbim, în măsura în care nu s-a dezindustrializat, a ajuns să fie una de sucursale ale corporațiilor străine, iar profiturile, ca și resursele naturale, se duc în cea mai mare parte a lor în străinătate. Nu asta am dorit noi atunci când am intrat în NATO și am aderat la UE.

Sentimentul de revoltă și de silă a fost amplificat de umilirea la care a fost supusă națiunea prin umilirea liderilor ei politici – Președintele Republicii, Guvernul, Parlamentul, autoritatea judecătorească. Chiar dacă aceștia, din slugărnicie congenitală sau din viclenie golănească au fost gata să ofere deliciile felațiunii marilor licurici transatlantici sau mai micilor licurici ai obositului continent european, înțelepciunea și viziunea Vestului democrat ar fi trebuit să nu îi lase a o face. Dacă este adevărat că liderii statului și statul reprezintă poporul, și așa este, violarea demnității acestora, oricât de disprețuiți ar fi ei de popor, pentru asta și pentru altele, nu a putut fi resimțită decât ca o insultă la adresa poporului.

Dacă ar fi fost jucători de șah, mahării euro-atlantici ar fi trebuit să o înțeleagă. La Las Vegas sau la Monte Carlo nu se joacă, însă, șah. Se joacă poker. Iar în poker, cacealmaua este de bază.

Jucând la cacealma cartea românească, pokeriștii euro-atlantici speră acum că rușii nu vor plusa și vor închide mâna, lăsând pe masă potul românesc și determinând foarfeca scepticismului geopolitic românesc să se desfacă din nou.

De ce ar face diplomația rusă asta? Rușii sunt jucători de șah.

ÎN AȘTEPTAREA UNUI GUVERN ROMÂNESC

Actualul guvern al României se poartă cu Rusia asemenea șoarecelui beat care aleargă după motan să îl sodomizeze. Mai mult nu poate face întrucât ciobăneștii mioritici, fără chef de bătaie cu motanul, dar deranjați de zgomot, mârâie amenințător.

Peste o vreme, însă, este de așteptat ca România să se doteze cu un guvern românesc; adică un guvern sensibil față de sentimentul național și capabil a-l servi cu mândrie și eficiență. Nu un guvern rusofil sau americanofob / eurofob, ci unul pur și simplu pro-românesc. Acel guvern va dori, cel mai probabil, să inițieze o politică de normală cooperare cu Rusia. O atare orientare nu va însemna neapărat părăsirea alianțelor euro-atlantice, dar, cu siguranță, va fi cadrul pentru promovarea unor proiecte strategice comune bazate pe solidaritatea anumitor interese politice impuse cel puțin de proximitatea geografică.

Acel guvern nu va trebui să se împiedice de resentimentele românilor de rând care își vor aminti că, în anul 2021, Rusia a inclus România pe lista statelor „neprietene” (adică „neamice”, adică „inamice”), așa cum Guvernul român de azi nu poate duce belicozitatea față de Rusia mai departe de nivelul gurii, întrucât poporul român se opune războiului. Cu Guvernul român prezent se poate face puțin; cu poporul român se poate face mult.

La ce bun să fie sancționat un stat practic lipsit de suveranitate sau al cărui guvern se poartă ca și când ar fi chemat să administreze o colonie, iar nu să apere interesele unei națiuni de sine stătătoare? De aici nu se poate obține nimic. Decât să te cerți cu câinele, mai bine te cerți cu cel care îl ține de lanț. Cu adevărat util este, în schimb, să pregătești terenul pentru ziua când o Românie cu suveranitatea reabilitată va reveni în concertul națiunilor lumii mândre de acest nume. Mai prudent este să faci în așa fel încât, atunci când câinele va rupe lesa, să nu se repeadă la tine și să te muște.

Motanul poate aplica de îndată o labă letală șoarecelui nebun. Ce ar obține astfel? Nimic semnificativ. Chițăitul isteric al rozătoarei lovite i-ar putea isteriza, însă, pe ciobăneștii carpatini, determinându-i să îl gonească pe motan mai târziu, când un gospodar iubitor de animale ar fi gata să îi ofere o farfurie cu lapte.

Pe termen scurt, guvernul român este bun de sancțiune. Pe termen lung, poporul român trebuie luminat și recâștigat pentru a produce și susține un guvern capabil de o politică suverană, deschisă către interesele tuturor celor care îi respectă interesele. Jucătorii de poker ar fi cu siguranță înclinați către soluțiile imediate. Șahiștii ar trebui să calculeze într-o perspectivă mai lungă.

Mă încăpățânez a crede că cei mai mulți mari maeștri șahiști sunt la Moscova. Dar, nu este exclus să mă înșel. Vom vedea.

Prof.univ.dr. Adrian Severin

405
Tagurile:
Rusia, Adrian Severin
Declarația de presă comună Bogdan Aurescu – Dmytro Kuleba

România a cerut Ucrainei renunțe la “limba moldovenească”

124
(reînnoit 20:08 19.06.2021)
România cere autorităților ucrainene să renunțe la utilizarea oficială a glotonimului “limba moldovenească”.

BUCUREȘTI, 19 iun – Sputnik. Autoritățile române au cerut din nou Ucrainei să renunțe la utilizarea oficială a denumirii “limbii moldovenești”. O astfel de poziție și-a exprimat ministrul Afacerilor Externe al României, Bogdan Aurescu, în timpul unei întrevederi cu omologul său ucrainean, Dmytro Kuleba, pe marja Forumului de Diplomație de la Antalya.

“Ministrul Bogdan Aurescu a reiterat solicitarea către Ucraina ca, pornind de la recunoașterea identității între limba română și așa-zisa “limbă moldovenească”, confirmată de partea ucraineană în luna aprilie 2021, aceasta să recunoască oficial inexistența „limbii moldovenești””, se menționează într-un comunicat al diplomației române.

În aprilie a acestui an, reprezentanții mai multor localități din sudul Basarabiei au acționat în instanță de judecată ministerul Învățământului al Ucrainei, cerând înlocuirea limbii “moldovenești” cu cea română.

Plângerea împotriva Ministerului Învățământului și Științei din Ucraina, în care se cere revenirea la predarea în limba română, este semnată de Asociația învățătorilor români din regiunea Odesa, precum și de locuitorii raioanelor Tatarbunar, Ismail, Sărata, Reni și altele.

Curții i se solicită obligarea Ministerului Învățământului să reintroducă limba română, una din limbile oficiale din UE, în zece școli generale din regiunea Odesa.

Potrivit noii redacții a legii cu privire la învățământ, școlile cu predare în limbile oficiale ale UE (română, maghiară, poloneză) vor trece la predarea în limba ucraineană începând cu 1 septembrie 2023. În acest fel, școlile cu predare în "limba moldovenească" sunt nevoite să treacă la predarea în limba ucraineană.

124
Tagurile:
Ucraina
Тема:
Ucraina lichidează școlile cu predare în limba română

Загрузка...
Sigla PSD

PSD amenință puterea cu alegeri anticipate

127
Președintele PSD Marcel Ciolacu a vorbit de posibilitatea alegerilor anticipate în contextul apropierii moțiunii de cenzură.

BUCUREȘTI,  18 iun – Sputnik. Președintele PSD Marcel Ciolacu a declarat astăzi că nu crede că e o catastrofă ca, pentru prima oară în România, după 30 de ani, să fie organizate şi alegeri anticipate.

Aflat la Timişoara, Ciolacu a dat asigurări că PSD nu va susţine niciodată, din umbră, un guvern PNL.

”Trebuie să punem lucrurile în ordinea lor. PSD este cel mai mare partid din România, a şi câştigat alegerile. Mă vedeţi pe mine, pe domnul Grindeanu, pe domnul Stănescu că vom susţine vreodată să rămână doamna Turcanu, domnul Cîţu, într-un guvern minoritar? Eu vă spun că nu”, a spus răspicat Ciolau.

De aceea, Ciolacu a adăugt că nu crede că e o catastrofă ca, după 30 de ani, să fie şi alegeri anticipate și a precizat că PSD nu e angrenat într-un joc politic care priveşte alt partid, cu trimitere la alegerile interne din PNL. Ciolacu chiar a arătat că alegerile anticipate ar putea fi organizate când se va putea crea o majoritate.

”Deja noi negociem cu mai mulți parlamentari, cu altă formațiune care se află în opoziţie, cu grupul minorităţilor şi neafiliaţii. Este pentru prima oara când o moţiune are şanse să treacă la 6 luni de la guvernarea actuală. Suntem pregătiţi să preluăm guvernarea”, a mai declarat Ciolacu, făcând referire probabil la AUR, aflat și el în opoziție și care ar putea asigura un număr destul de mare de voturi la moțiunea de cenzură.
127
Tagurile:
Alegeri anticipate, PSD

Загрузка...
Mahmud Ahmadinejad

Ahmadinejad: Cum poate Iranul neutraliza sancțiunile Occidentului