Editorialistul Dragoș Dumitriu

Lumina apare de la Răsărit întunericul vine… după Apus

1357
Cei care ocupă țările fățarnic, sub acoperirea ”democrației”, au nevoie de supuși cu minți spălate, care să ridice ochii spre cer când aud ”Occident” și să scrâșnească din dinți când aud Rusia sau China. Iar în această noapte a minții ei, ”democrații”, jefuiesc, umilesc

Motto:

”Tu, câine şchiop, fost animal de casă.

De lovituri mortale să fim plini

Şi hăituiţi, să ne simţim acasă”

Adrian Păunescu

De ani de zile se folosește sloganul ”locul României este în Europa”. Sună tautologic – iar dacă vei căuta logica geografică și cultural-istorică a afirmației nu o vei găsi. Cum adică… în Europa? România și țările române au fost dintotdeauna în Europa, iar românii, fie ei valahi, moldoveni, ardeleni sau oricum li s-a spus au făcut parte din civilizația ”bătrânului continent”.

Problema e alta – și de aici fractura de logică a sloganului: Europa occidentală își arogă pentru ea ideea de ”Europa”. Acum se extinde acest concept la nivelul Uniunii Europene, dar tot Occidentul este cel ce dă tonul, el se vrea esența Europei! Da, Occidentul, acești ultimi barbari ai istoriei Europei, acești creatori ai ipocritului neocolonialism se doresc a fi ”spiritul european”!

Și, sigur, un istoric ar putea obiecta – Occidentul, așa cum a ieșit el din forja epocii medievale, a fost un permanent izvor al invaziilor, este cel ce pus omenirea în pericol de două ori, cu războaiele mondiale – deci a fost o sursă de instabilitate și dezastre! Și dacă este să privim spiritual, Occidentul a însemnat fie Papalitatea, fie ateismul.

Secole de-a rândul Papalitatea a impulsionat și motivat (apărat) cele mai numeroase crime comise în numele lui Hristos, care au denaturat esența creștinismului – iubirea aproapelui. Și tot de secole, Franța a generat prima formă modernă de anti-religie, ateismul republican, care rezistă și acum, ba chiar stă la baza acestei combinații care se vrea a reprezenta Europa: Uniunea Europeană.

O uniune atee, în ale cărei focuri NU este voie să vorbești sau să scrii de Dumnezeu. Da, europarlamentari din țările răsăritene – fost ”comuniste”, deci teoretic atee – au fost șocați când li s-a explicat că nu e voie să exprimi idei din categoria ”esența creștină a Europei”. Aduc aminte ce spunea Mircea Diaconu, după 5 ani de Parlament European: ”La nivel politic, decizional, instituțional, în UE e o rușine să recunoști că Europa e un spațiu creștin”.

Fac o paranteză – îmi aduc aminte de mesajul reprezentanței de la București a Comisiei Europene - ”guvernul UE” – cu ocazia marii Sărbători a creștinătății, în 2019, ultima dată când s-a sărbătorit în „normalitate”. Ei bine, dacă Ambasada SUA (cu Hans Klemm) sau a Rusiei au urat  ”Hristos a înviat! Paște fericit!” – însoțit de o ilustrații frumoase, semnificative, reprezentanța puterii de la Bruxelles a publicat doar mesajul: ”Paște fericit”, ignorând esența creștină fundamentală – Învierea, Hristos a Înviat! În plus, Reprezentanța CE s-a gândit că e bine să asocieze această urare cu o caricatură interpretabilă, în care românii din țară pleacă din țară pentru a duce un cozonac celor din Diaspora… dar în fața lor apare o mare barieră și afișul cu ”Vama”! Umilință? Da, mai ales dacă ne gândim la amânarea la nesfârșit a acordului pentru intrarea în ”spațiul Schengen”.

Deci, ce înseamnă ”locul României este în Europa”? Locul la coadă? Locul la vamă? Locul la viza pentru SUA? Locul prim la ”corupție”? Locul de unde nu avem voie să întoarcem capul către Est? Locul pe care nu putem fi naționaliști și creștini? Locul de pe care nu putem nici rosti - nici măcar gândi! - cuvântul SUVERANITATE?!

Răspunsul meu este NU, ”locul” României NU este în ”Europa lor” – ci acolo unde a lăsat-o Dumnezeu! Iar a spune că România NU a fost în Europa – și a fost ”acceptată” prin ”deschiderea” decisă de Occident este nu numai o umilință, ci chiar o blasfemie. O încălcare a datului lui Dumnezeu și a credinței românilor!

Mi se spune ”Ai văzut cum e acolo, în Occident? Așa trebuie să fim și noi. Vrem o țară ca afară!”. Răspund că am văzut cum e în Occident. Am văzut și bogăție, și sărăcie letală. Am văzut mai ales multă, prea multă alienare. Nu am văzut fericire, nu am văzut umanul fericirii, așa cum l-am văzut la noi, în anii 70, sau în filmele lor din anii 60 -70. Nu, acum vezi doar alienarea care a depășit masa critică – iar faptul în sine domină atît comportamentul lor, cât și  producția lor culturală – definitorie pentru starea unei societăți.

Societatea Occidentală nu are nimic în comun cu umanul – ci, repet, cu alienarea prin curente și mode induse, de parcă societatea ar participa mereu la gigantice ”Flashmob”. Chiar și acum, odată cu Pandemia, trăim un asemenea moment ”de masse”, un experiment care pare a fi mult mai complex. 

Întrebare concretă: vrea România să rămână prizoniera acestui lanț de ”Flashmob”-uri? Să fie mereu subiect al experimentelor? Se sinucide, pentru că va sfârși prin a sucomba, epuizată!

Deja România nu mai are industrie, are din ce în ce mai puțin pământ agricol, din ce în ce mai puține păduri, resursele nu mai sunt ale ei, românii au plecat masiv (prinși în capcana Occidentului!) – și, peste toate, are cea mai stupidă, mai prost pregătită, mai impostoare suprastructură politică!

De fapt, are clasa politică și conducătorii specifici unei colonii! ”Conducătorii” României sunt servili față de Occident, gata să le facă orice joc – în condițiile în care niciunul  nu este favorabil României, ci numai intereselor străine! Chiar și intrarea în conflicte cu repercusiuni grave, pe termen lung…

Conducătorii sunt nu doar prost pregătiți, dar au și probleme grave în trecut (dosare!) – iar Occidentul i-a dorit special pe aceștia! Nu e o vorbă fără acoperire, ci e probată prin… faptele ”apostolilor„ Occidentului: ambasadorii, diplomații! Care diplomați au sfidat total Convenția de la Viena, au intrat fără scrupule în politica internă a României, susținând partide sau desființându-le! Iar acum imixtiunea continuă este recunoscută (într-un recent interviu) de însăși președinta Senatului – o figură ștearsă, fără notorietate și cu zero experiență parlamentară, dar care a fost propulsată de la conducerea unei multinaționale (din Energie) în a doua funcție din Statul român!

Cine a făcut asta? Aparent, USR PLUS, grupare pe care Adrian Severin o numea recent ”cel mai mare pericol la adresa siguranței naționale”. Pe fond însă, personajul Anca Dragu corespunde altei fiziologii – aceea de a da raportul ambasadelor occidentale și de a răspunde la „solicitările” acestora.

Într-o primă concluzie, unde am ajuns astăzi? În neant – nu mai existăm, din multe puncte de vedere! Iar dacă vom continua, rezultatul nu poate fi decât unul singur: sinuciderea României!

Întrebare logică – mai are România vreo șansă să fie ”iarăși ce-a fost – și chiar mai mult de atât”? Am pus în ghilimele vorbele lui Petru Rareș, sfinte pentru ultimul mare om politic patriot, Corneliu Vadim Tudor – și nerostite de prea mulți ani!   

Răspunsul meu este DA, în condițiile în care valorifică singura șansă: suveranitatea deciziei și întoarcerea (și) către Est! Adică șansa României este, logic, să pună în valoare ceea ce alte state nu au: geografică poziția favorabilă și relațiile bune cu Rusia și excelente cu China, clădite de hulitul ”comunism”, mai ales de ”dictatorul” Nicolae Ceaușescu și excepționalii lui patrioți și profesioniști ai diplomației.

Dar, atenție – să valorifice ea! NU să valorifice alții atuurile României. Să valorifice poziția la Marea Neagră pentru cooperare economică și comerț cu țările riverane, în primul rând cu puternica Rusia și cu Turcia! Țări de care ne leagă istoria, cultura și în bună măsură sângele, dar mai ales țări care au nevoie de o verigă de legătură cu Europa centrală. Să valorifice relația cu China, miracolul economic al secolului XXI, cel mai dinamic și potent investitor din lume!

Cum este posibil ca noi să stăm în genunchi și cu mâna întinsă către americani, care nu fac decât să ne jupoaie de bani și active industriale, dar să ne și poruncească la noi în țară?! Iar pe marele investitor, China, să îl aruncăm afară din țară, pentru că așa ne-au cerut ”stăpânii”?

Acum câteva zile ne temeam că vom fi afectați de un război teribil, ce era preconizat să izbucnească la doi pași de granița noastră! Ar fi fost cumva războiul nostru? Nu, era și este interesul murdar, criminal, al americanilor și al UE, cei care au destabilizat Ucraina și acum o împing să se sinucidă, luându-i și banii pentru ”protecție”! Deci ce căutăm noi în combinația asta, în care ne mai punem odată rău cu Rusia – în loc să luăm gaze și energie ieftin de la ruși, să profităm de acest uriaș partener tradițional?

Și nu numai de Rusia e vorba! Occidentul ne-a făcut să pierdem prieteni și bani mulți pe care îi câștigam din ”lumea arabă” – de la Iran, Libia, Irak... Am pierdut sursele de materii prime și piețele africane! Am pierdut lucrările pe care întreprinderile românești le făceau în atâtea state din Africa și Asia. De fapt, le-am pierdut chiar pe cele de la noi de acasă! Cum e posibil ca la licitațiile pentru lucrările din România condițiile să excludă orice firmă românească fără (co)participare occidentală?

Deci, da, șansa e una singură este afirmarea decizie suverane – nu ca o frondă de dragul frondei față de UE, ci ca afirmare prioritară a deciziei poporului român și a intereselor naționale – și reluarea relațiilor cu Estul, valorizarea poziției tradiționale de prietenie și colaborare a României cu Estul.

Nu trebuie mai multe argumente. Am spus ce era de spus… dar mai vreau să mă aplec asupra a ceea ce numesc uneltele prin care Occidentul afectează grav noua generație.

De multe ori citesc texte de un radicalism inept și iresponsabil care îmi amintesc de editorialele ”anticomuniste” din primii ani de după 1990; cercetez cine este autorul – și nu de puțin ori descopăr (că sunt) cadre universitare! Da, nu numai pretinși intelectuali, ci chiar formatori ai societății de mâine! Da, alde Chifu sau Naumescu sunt profesori universitari – da, acesta e nivelul învățământului românesc pro-occidental!

În locul analizei obiective, bazată pe studiu imparțial, firesc pentru un cercetător, personaje de acest gen induc noii generații vehemența semidoctă! Principiul nevoii de probe a dispărut odată cu audierea celeilalte părți… nu, tot ce vine de la vest NU trebuie verificat - nici măcar vreo umbră a principiului negării – pro-occidentalismul este axiomatic; în schimb tot ce vine din Est trebuie privit ca rea intenție, fals, virusare ”iliberală”, pericol pentru democrație.

Am scris la un moment dat ”pretinși intelectuali” – asta pentru că, în opinia mea, un intelectual nu poate fi nici semidoct, nici vehement, în sensul susținerii că părerea lui este adevăr irefutabil – de aici și vehemența susținerii. ”Un singur lucru știu cu siguranță – și anume că nu știu nimic”.

Un intelectual nu face parte din categoria celor care l-ar condamna pe Socrate… chiar și la uitare. De asemenea, un intelectual nici nu promovează vehemența sau semidoctismul, asta o fac șarlatanii! Impostorii care își maschează parvenitismul, lipsurile și frustrările – sau comenzile plătite pentru care prestează în spațiul public și, din păcate, în școli! Șarlatanii și nu intelectualii propun măsuri radicale, ei sunt cei ce trimit direct la soluții finale – strâmbând, oricât de puțin sau mult, viziunea și gândirea celor care îi citesc sau ascultă.

Apropo de cei ce văd și ascultă… Mă uit cu groază la ce permite CNA să se întâmple pe posturile naționale! Toată cohorta de propagandiști NATO, SUA, UE… Ai zice că aceste organizații au îmbogățit România pe care au salvat-o din ghearele morții! Chiar așa spălați pe creier au devenit românii încât să nu își dea seama că din acea zonă au venit exagerat de multe promisiuni neonorate, umilință și foarte multe condiționări? Chiar așa ușor se poate accepta că numai noi suntem corupții, vinovații pentru pierderea industriei, pentru depopulare, pentru nivelul scăzut de educație?!

Răspunsul, din nefericire, este că da, mulți, prea mulți români acceptă această teză! Occidentul, reprezentat prin acronimele de mai sus, rămâne modelul și țelul! Ori asta dovedește că pericolul este real – spălarea pe creier, inclusiv prin energumenii de care vorbesc, se desfășoară în ritm susținut.

Închei cu declarația lui Titulescu, o adevărată clauză testamentară a succesului politicii noastre externe: ”Istoria arată că Rusia a fost întotdeauna aliatul, și nu inamicul României”. Și nu e vorba doar de Rusia – ci și de China, dar și statele arabe. Da, știu, e vorba de dialectica istorică – și așa ceva nu convine Occidentului. Ei au nevoie de minți spălate care să ridice, la comandă, ochii spre cer când aud ”Occident” și să scrâșnească din dinți când aud ”Rusia” sau ”China”.

Ei bine, acum, în Săptămâna Luminată, vă spun că orice soare artificial ar produce Apusul, lumina adevărată vine întotdeauna de la Răsărit! Așa a vrut Cel de sus. Cum tot el a vrut ca, în urma apusului, să vină întunericul.  Însă ciclul continuă – și cu el speranță că vom vedea din nou Lumina Adevărată.

Hristos a Înviat! Și este Răsăritul unei lumi mai bune… nu Apusul!

Dragoș Dumitriu este jurnalist și realizator TV, fost deputat naționalist și conservator în Parlamentul României, promotor al analizei sistemice.

Opinia autorului ar putea să noi coincidă neapărat cu cea a redacției Sputnik.

1357
Tagurile:
Occident, UE
Nicolae Ceaușescu

Luminile și umbrele unui veac de Partid Comunist Român

759
(reînnoit 07:33 09.05.2021)
Știu că voi stârni criticii cu acest text, dar sper ca românii să nu devină într-atât de semidocți încât să considere comunismul răul absolut - sau, mai grav, să-l șteargă complet din memorie, așa cum vor energumenii ”democrației” și ai capitalismului ”victorios”.

S-au împlinit 100 de ani de la înființarea PCR – o dată nu foarte importantă pentru istoria României – dar care, formal, marchează apariția celui mai puternic partid din istoria României, care a scris pagini ce au schimbat, cel puțin pentru un timp, destinul național.

Încep cu una dintre ideile care însoțesc actualmente orice discuție din spațiul public despre PCR: cum că ”rușii” au impus, cu forța armată, comunismul în România. Desigur, acuzația este absurdă, fiindcă nu ”rușii”, ci URSS a fost exportatorul de revoluție – un URSS care NU a fost creat de ruși – și nici condus la început de etnicii majoritari din marea țară.

La fel nici majoritatea celor din conducerea PCR-ului din 1921 nu erau etnici români. Dar... destinul a vrut ca în cele două țări partidul comunist să devină motorul dezvoltării naționale – dând un nou sens naționalismului – departe de accentele etniciste.

Am scris un prolog destul de lung, pentru a explica modul în care un personaj complex a schimbat cel mai nou sistem social politic și economic aplicat până acum, creând unul care a produs miracole economice și de dezvoltare socială, de educație și chiar de conștiință, dar și victime cumplit de multe.  

Stalin și transformarea comunismului

Stalin era gruzin – osetin – și, ca o picanterie, există o îndepărtată legătură de sânge între osetini și români, mai ales cu cei din zona Moldovei; lui Stalin i se datorează schimbările esențiale ale comunismului. El transformă comunismul leninist – troțkist, pe care l-am numi azi progresist, într-un comunism al dezvoltării naționale forțate, pe toate planurile!

Stalin a înțeles că visele lui Buharin despre agricultură și meșteșuguri nu vor fi capabile să asigure nici măcar subzistența uriașei țări - ci rolul acesta revenea industriei. Așa că a început dezvoltând energetica, înțelegând importanța sectorului, iar prima sa mare lucrare a fost barajul - hidrocentrala Niprului, Dneproges, urmat de sute de hidrocentrale și termocentrale, bazate pe cărbunele din ”inima energetica a Uniunii, Donbass. A urmat apoi industria grea, siderurgia, construcția de mașini – supunând poporul unui efort extraordinar, dar realizând un miracol al dezvoltării economice.

Un aspect important – Stalin NU a făcut asta din ”inspirație” – ci după ce s-a consultat cu cei mai buni economiști, ingineri și alți specialiști de marcă. Vă aduce asta aminte de ceva? Cu siguranță… dar nu e tot!

Stalin a înțeles că agricultura individuală nu asigură hrana numeroasei populații, o populație întinsă pe zone diferite, care necesita o redistribuire a unei producții controlate, nu pe modelul face fiecare ce și cum dorește. Da, a folosit metode dure, au fost crime,  dar foametea din 1932-33, inclusiv episodul ”holodomorului”, nu a existat după colectivizarea începută în 1928-29 și terminată în 1937. 

Stalin a declanșat cea mai mare campanie de alfabetizare - peste 100 de milioane de sovietici au învățat să citească și să scrie. În artă, URSS a devenit un promotor de prim rang al curentelor moderniste și postmoderniste – inclusiv un artist genial precum Brâncuși a fost promovat în URSS.

Așa cum spuneam, una dintre marile schimbări aduse de Stalin a fost transformarea comunismului inițial, renunțarea la ideile pe care acum le numim ”progresiste” - de libertinaj sexual, de internaționalism și anti-naționalism, de atacuri violente la biserică și credință. 

Naționalismul este văzut de Stalin ca un pericol doar în cazul în care este folosit pentru crearea de conflicte în societate. Despre Biserică, Stalin, fost elev de seminar, a înțeles importanța ei în conștiința rușilor și a slavilor, în general. Așa că i-a lăsat pe ruși să se roage, iar Biserica nu mai este atacată, ci tolerată. Nu este dărâmată nici catedrala Vasili Blajenîi din Piața Roșie – așa cum doriseră troțkiștii în anii 20, atunci opunându-se comisarul pentru cultură, Lunacearski. În spațiul românesc, ei nu au dărâmat biserica Mazarache, simbol al Chișinăului, care domina orașul de pe colină – și care a fost ascunsă după blocuri… după ”căderea” comunismului, nu în perioada aceea! 

Stalin a creat un naționalism sovietic, bazat pe mândria dezvoltării, a puterii statului și Armatei Roșii, dar s-a ferit de promovarea etniei dominante, deci de dezvoltarea naționalismului rușilor. Poate acesta este și motivul pentru care a existat partid comunist în toate republicile URSS, cu excepția celui al… RSFS Rusă! Da, nu a existat Partidul Comunist al RSFS Rusă, ci se considera că PCUS – al URSS este reprezentativ pentru Rusia!  

În fine, serviciile secrete… Deși Stalin este învinovățit de ”milioane de crime” comise de NKVD, iar Beria este văzut ca mâna cu care a comis crimele, adevărul este mult diferit. În primul rând, situația era de așa natură, încât duritatea era văzută ca singura soluție; nu numai în URSS, ci în întreaga lume. În al doilea rând, NKVD scăpase de sub control, iar sub Nikolai Ejov are loc ”marea epurare” (1936-1938), ba chiar și o tentativă de a lua puterea supremă. Teroarea NKVD este stopată de Stalin prin numirea lui Beria și executarea lui Ejov. Asta nu înseamnă că nu au mai fost victime ale uriașei transformări în mișcarea-i neînduplecată…

Pe scurt, Stalin și Partidul Comunist de sub comanda sa au creat marea URSS, o forță de nivel mondial, cu o dezvoltare economică impresionantă – inclusiv cu realizări de cel mai înalt nivel științific. De asemenea, ca medie per locuitor, populația URSS a atins un nivel al educației mult peste orice țară din lume. Și, să nu uităm, Stalin, cu toate greșelile și nenorocirile care i se pun în seamă – pe bună dreptate sau nu – a fost sufletul și mintea necruțătoare a rezistenței și apoi a victoriei asupra nazismului.

PCR – un parcurs cu etape complet distincte

De ce am scris atât despre Stalin la centenarul Partidului Comunist Român? Pentru că sistemul comunist în varianta lui Stalin a fost modelul dezvoltării statelor comuniste,  în primul rând economic și educațional – dar și ca atitudine națională. Din păcate, de multe și ca atitudine necruțătoare, generatoare de victime… Și, tot din păcate, apărarea spune că nu a fost singurul sistem care a produs victime. Toate, chiar toate au produs!

Așa se explică și diferențierea dintre etapele existenței și transformării PCR – aspect care înțeles și promovat de orice român de bună credință. Și un aspect pe care cei ce apar în spațiul public încearcă să îl omită. 

1921 – 1944: o apariție reprimată brutal

Prima etapă, care a influențat prea puțin societatea românească, este cea dintre 1921 și 1944. Aici pot fi făcute câteva remarci: PCR apare pe fondul unei perioade de mare deschidere ideatică din România anilor 1919 – 1922; înființarea PCR este reprimată brutal de autorități, fapt care duce la o adevărată revoltă a unor figuri importante ale intelectualității vremii.

Din presa vremii rezultă că mulți membri ai organizațiile lucrătorilor erau simpatizați ai comuniștilor – deci nu se poate spune că, la vremea înființării, nu existau decât puțini comuniști în România.

Primul secretar general al PCR, Gheorghe Cristescu zis ”Plăpumarul”, era o figură cunoscută în lumea Bucureștilor. Era proprietarul unui atelier de plăpumi și al unei cârciumi frecventată de persoane din toate mediile sociale, chiar și cele înalte. De asemenea, fiica sa, Tita Cristescu, a câștigat titlul de Miss România în 1926, fiind una dintre frumusețile epocii.

Comuniștii se implică în grevele din perioada Marii Crize, 1929 – 1933, reprimate sângeros de autoritățile țărăniste și liberale. În anii 20, mulți activiști PCR se refugiază în URSS, unde sunt pregătiți pe mai multe planuri, nu numai ideologic – de la acțiuni subversive, la conducerea unor colective, aceștia sunt pregătiți de școala sovietică.

1944 – 1945: sub semnul Armatei Roșii

A doua etapă începe cu anul 1944, când datorită victoriilor Armatei Roșii apropierea de URSS devine o necesitate pentru cei care urmăreau dărâmarea regimului Antonescu. În primul rând cercul Palatului, dar și oameni din Siguranță și din Armată iau legătura cu agenți comuniști – așa cum spuneam excelent pregătiți de URSS pentru activități subversive.

Rolul acestora, în frunte cu Emil Bodnăraș, este important în perioada lui august 1944 – și în săptămânile următoare, împotriva represaliilor germane și pentru preluarea puterii. Ulterior, odată cu intrarea trupelor sovietice, rolul comuniștilor devine decisiv, iar odată cu Guvernul Groza începe, practic, instalarea puterii comuniste – dar nu și a celei naționale.

1947 – 1954: Epoca marii prigoane

Acum, în 1945, începe a treia etapă din viața PCR, care se va întinde până la jumătatea deceniul 6 – în 1953-54, deci imediat după decesul lui Stalin.

Pentru a menține un control asupra României, Stalin trimite în fruntea instituțiilor persoane de origine evreiască – știind că aceștia vor introduce un regim dur, chiar de teroare, ca represalii după crimele comise de români contra evreilor în Transnistria și în URSS. Sunt prezenți și trimiși ai puterii de la Moscova, iar în România sunt trupe sovietice.

Atunci au loc marile condamnări – inclusiv ale unor fondatori ai PCR! – mutări domiciliare obligatorii și o adevărată prigoană contra partidelor istorice, contra românilor cu stare, dar și a unei mari părți a intelectualității.

Colectivizarea începe în 1949 și se încheie în 1962, dar cele mai dure momente se întâmplă în perioada 1950 – 1954. Practic, această perioadă, dominată de personaje fără legătură cu spiritul național, multe (re)venite din afară, este cea mai acuzabilă din istoria PCR. Totuși, acum are loc votarea planului de electrificare a României (de 10 ani, 1951-1960) și începe construirea hidrocentralei de la Bicaz (1950) și alte obiective importante pentru o Românie subdezvoltată și devastată de război.  

1954 – 1958 și 1958 – 1964: revenirea națională

Etapa a patra, 1954 – 1964 - sub conducerea lui Gheorghe Gheorghiu Dej, începe o politică de revenire națională. Sunt eliminați cei impuși în funcții de conducere în perioada stalinistă, totul sub privirile oamenilor Moscovei, care nu au obiectat. Mai mult, ca și în etapa trecută, URSS a ajutat România cu tehnologie și diverse facilitați.

De altfel, marea realizare a lui Dej este câștigarea încrederii depline a Moscovei (oricum, Dej se bucura de stima lui Stalin) iar ca urmare trupele sovietice părăsesc România în 1958 – fapt care nu s-a întâmplat în celelalte state din noul Pact de la Varșovia (1955).

Urmează o perioadă de dezvoltare - este finalizată hidrocentrala de la Bicaz și se construiește Vidraru, apoi se construiesc întreprinderi, căi ferate, cartiere de locuințe etc. De asemenea, începe deschiderea internațională a României.

De menționat că în 1964 sunt eliberați din pușcării ultimii deținuți politici. În concluzie, această a patra etapă este de transformare a comunismului într-unul de orientare națională, schimbare care va fi definitivată sub Nicolae Ceaușescu. 

1965 – 1980: inegalabilă epocă Nicolae Ceaușescu

În fine, etapa a cincea, care începe cu venirea lui Nicolae Ceaușescu la putere, ca secretar general al PCR, și se va întinde pe aproape 15 ani, până în 1980 – se caracterizează printr-o dezvoltarea fără precedent a României, pe toate planurile: economie, rol internațional, cultură, știință, educație, sănătate, sport, investiții în turism, nivel și condiții de trai, siguranța vieții etc.  

Sunt reintegrați în societate pe poziții demne de pregătirea lor marea majoritate a foștilor deținuți politici, iar scriitorii interziși sunt repuși în drepturi (cu câteva excepții).

Pe plan extern, Nicolae Ceaușescu și PCR scriu o pagină unică în istoria României, cu performanțe greu egalate de puține țări ale lumii: opoziția la intervenția din Cehoslovacia, intermedierea cu succes a relației Israel cu OEP și lumea arabă, relaționarea China – URSS, China – SUA, susținerea luptelor de eliberare din Africa și a dezvoltării statelor africane, implicarea în revenirea monarhiei spaniole, susținerea activă a mișcării de nealiniere, susținerea revoluțiilor populare din America latină etc.

Chiar dacă România dezvoltă relații excelente cu SUA și Europa occidentală, relațiile cu URSS rămân bune, dar nu apare niciun fel de subordonare – participările în CAER și Pactul de Varșovia fiind avantajos valorificate pentru economia românescă.

România a devenit vector de prim rang al luptei pentru pace și dezarmare. Absolut remarcabil și imposibil de egalat este recordul de vizite de stat, vizite oficiale și relaționări diplomatice de toate nivelurile realizat de Nicolae Ceaușescu și diplomații epocii sale.

Sub Nicolae Ceaușescu, PCR devine promotorul naționalismului luminat, fără tendințe etniciste, promovând prin educație, cultură, turism dat și prin economie tot ce era făcut în România de ”români, maghiari, germani și de alte naționalități”, cum menționa șeful statului în toate discursurile.

Același naționalism se manifestă prin promovarea studiilor și cercetărilor istorice, insistând pe aprofundarea unor figuri marcante – Burebista, Mircea cel Mare, Cantemir, Bălcescu, Cuza – și chiar s-a revenit asupra figurii Mareșalului Ion Antonescu.

Se acordă o importanță cu totul specială studiului literar, dar și publicării unor serii de opere ale clasicilor români, plus cercetări de excepție ale creației folclorice.

Nicolae Ceaușescu aprobă manifestări naționale - festivalul ”Cântarea Românei”, în Cultură, și ”Daciada”, în Sport. De asemenea, manifestările inegalabile de cântec și poezie realizate genialul Adrian Păunescu au generat creații superbe, rămase în tezaurul patriotismului românesc.

Realizările și investițiile acestei perioade sunt colosale – ar trebui pagini întregi pentru a fi enumerate – și ele cuprind TOATE domeniile și în TOATE zonele țării.

În concluzie, se poate spune că acești 15 ani ai ”Epocii Nicolae Ceaușescu” formează perioada de glorie a PCR – fiind  perioada de maximă dezvoltarea a României.

Și, da, Ceaușescu preia mult din comunismul național al lui Stalin – fără a introduce duritatea acestuia. Nici nu era nevoie… În plus, Ceaușescu a beneficiat de terenul pregătit de Gheorghiu Dej și de intelectualii care l-au ajutat, în primul rând Gheorghe Maurer și Alexandru Bârlădeanu, principalul opozant la planul Valev.  

1981 – 1989: singur împotriva tuturor

A șasea și ultima etapă a PCR, anii 80 – 1981-1989 – sunt dominați de dorința lui Ceaușescu de a se împotrivi deciziei Occidentului de a opri dezvoltarea statelor estice, prin tăierea creditărilor internaționale. Președintele României a încercat să își ducă la bun sfârșit planurile de investiții și dezvoltare, suplinind finanțările externe cu un efort uriaș intern.

Astfel, construirea unor mari obiective – tronsoane de metrou, ansamblul Casa poporului și arterele centrale ale Bucureștilor, Canalul Dunăre – București, mare parte din Combinatul Petrochimic Midia, spitale și policlinici, sute de întreprinderi, sute de mii de locuințe etc. etc, s-au făcut prin ”strângerea curelei” la nivelul populației. Acest fenomen s-a agravat după 1985, când Ceaușescu a decis, inexplicabil, rambursarea datoriei externe.

Printr-un efort uluitor, marcat de lipsuri în alimentație și condiții de trai, România lui Ceaușescu reușește această performanță unică pe plan mondial și în istorie – o țară fără nici o datorie externă!

Și tot ca un vis al lui Ceaușescu, poate utopic, dar care subliniază buna sa credință, a fost acea idee: ”omul de tip nou”. Inițial, era vorba de  ”omul de tip nou, comunist”. Apoi acesta s-a transformat în omul educat și profesionist, devotat patriei. Un om care, ca eroii din filmele epocii, renunța la orice avantaj pentru a-și face datoria și a-și păstra conștiința curată. O stare care se atinge prin ceea ce se numea ”înaltă conștiință civică, patriotică și revoluționară”. Da, un vis utopic, poate… Dar oare de ce acele filme rulează și acum, cu mare succes de public?!

Revin… Din păcate, această ultimă perioadă este caracterizată prin transformarea PCR într-o suprastructură dominată total de conducător. Un conducător care, chiar dacă era patriot și avea idei excepționale, devenise o țintă a propagandei și serviciilor externe – dar și un obstacol pentru liderul sovietic, Mihail Gorbaciov.

Practic, PCR devenise un partid fără personalitate, total supus conducătorului – nu pentru că acesta ar fi impus voința sa cu forța, ci pentru că liderii PCR știau că așa își vor face viața comodă, în condițiile în care Ceaușescu ducea tot greul țării.

Așa încât, odată cu căderea și executarea lui Ceaușescu, nici unul dintre foștii săi apropiați NU a fost în stare să ridice steagul PCR, să se expună.

De altfel, puterea ”democratică” venită la putere a avut grijă să îi arunce în pușcărie pe cei din familia lui Ceaușescu și pe membrii Comitetului Politic Executiv al PCR, dar și pe alte personalități din partid.

1990 – 1991: Comunismul – ”pericol” pentru Siguranța Națională
Nicolae Ceaușescu
© AP Photo / Dieter Endlicher

În 1990, PCR este aparent desființat, deși formal situația nu era clară. Apoi, prin Legea Siguranței Naționale din 1991 se pune o barieră apariției unor partide cu denumirea de ”comuniste”.

Astfel, în Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, la Art. 3. se arată:

Constituie amenințări la adresa siguranței naționale a României următoarele:

h) inițierea, organizarea, săvârșirea sau sprijinirea în orice mod a acțiunilor totalitariste sau extremiste de sorginte comunistă (…) care pot pune în pericol sub orice formă unitatea și integritatea teritorială a României, precum și incitarea la fapte ce pot periclita ordinea statului de drept;

l) inițierea sau constituirea de organizații sau grupări ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a acestora, în scopul desfășurării vreuneia din activitățile enumerate la lit. a)-k), precum și desfășurarea în secret de asemenea activități de către organizații sau grupări constituite potrivit legii.

În Parlamentul României a existat de altfel aproape unanimitate când s-a propus scoaterea în afara legii a PCR – fiind remarcabilă o singură voce care s-a opus: Ion Rațiu! Venerabilul țărănist, revenit din exilul anglo-american, a susținut că NU este democratic ca un partid să fie interzis prin lege, ci trebuie să rămână la latitudinea cetățenilor dacă vor sau nu să voteze un astfel de partid.

1992 – prezent: marginalizații urmași ai PCR

O primă încercare de revenire a unui partid continuator al PCR este făcută de fostul premier comunist Ilie Verdeț, care înființează, în noiembrie 1990, Partidul Socialist al Muncii, avându-i alături pe poetul Adrian Păunescu și pe fostul lider ale tinerilor comuniști, Tudor Mohora.

În 1992 intră în Parlament, la limită, pentru ca la alegerile următoare să nu mai prindă ”pragul”… în mod suspect. În 2003, la doi ani după moartea lui Verdeț, PSM este absorbit de PCR.

Tot atunci, o grupare formată în jurul fostului deputat Constantin Rotaru spune nu dispariției PSM – și reface partidul. Ulterior, se votează la Congres transformarea în PCR… dar Tribunalul respinge denumirea. La ora actuală, partidul se numește Partidul Socialist Român – și se așteaptă o decizie CEDO privind interzicerea denumirii PCR.  

Între timp, Tribunalul a aprobat înființarea Partidului Comunist Român Secolul XXI, condus de Constantin Crețu.

Onoare lor!…

Revenind la anii 90 se cuvine să amintim că o încercare de refacere a PCR a fost întreprinsă de un tânărul cercetător de la Institutul de Cercetări Tipografice, Virgil Zbăganu, secretarul sindicatului tipografilor. Zbăganu înființează Comitetul de Reorganizare a PCR, presa reacționează dur. În 1992, tânărul intelectual marxist… este găsit decapitat pe șină de cale ferată! O moarte rămasă misterioasă…

Tot în primii ani după 1990, presa nou apărută dar și ziariști care slujiseră fostei propagande de partid au susținut o intensă prigonire a PCR și a tot ce era legat de ”comunism”.

Cu mici excepții – ziariștii și diverse personalități grupați în jurul lui Corneliu Vadim Tudor și Eugen Barbu (Revista România Mare), Ilie Neacșu (revista ”Europa”) și Dan Claudiu Tănăsescu (revista ”Săptămâna”) nimeni nu a luat apărarea PCR.

Concluzie: să NU uităm!

De fapt, blamarea PCR se bazează pe o mistificare – amestecul perioadelor, nediferențierea perioadelor ”impuse” față de cele în care comuniștii români au preluat puterea, ridicând România la cele mai înalte cote din istorie, la multe capitole.

Nediferențierea perioadei de 24 de ani sub Nicolae Ceaușescu de cea a anilor 50 este o uriașă nedreptate nu numai față de comuniștii români, dar și față de România.

Subliniez aici stupiditatea antinațională actuală, care face să existe mai multe instituții bugetivore care studiază ”crimele comunismului” – dar NU există nici măcar unul care să studieze ce a făcut bine comunismul! Altfel spus, suntem gata să ne blamăm propria istorie – dar și să aruncăm la gunoi toate realizările și modul în care s-a reușit.

Până la urmă, povestea PCR nu este o rușine pentru România – ci rușinea este a acelora care nu o spun corect: cu petele negre corect puse, dar și cu zonele luminoase evidențiate.

Din partea mea, sper să văd cum acest curent, comunismul național luminat, extrem de important pentru evoluția socială a lumii, să revină în prim plan în România.

Închei aici această prezentare, fără nici cea mai mică intenție de a fi trecut prin toate capitolele istoriei acestui extrem de important partid, care a marcat enorm istoria României. Sper ca românii să nu devină într-atât de semidocți încât să considere PCR, așa cum vor ”partenerii” de azi, răul absolut - sau, mai grav, să-l șteargă complet din memorie.

Pe lângă crime și orori mereu extrase din contextul epocii și scoase strident în evidență, PCR sub Nicolae Ceaușescu a demonstrat că România POATE și e capabilă de realizări mărețe. Ori, dacă alții vor să uităm asta, noi nu trebuie să o facem.

759
Tagurile:
Nicolae Ceaușescu, PCR

Загрузка...
Maia Sandu și Angela Merkel

Maia Sandu s-a vaccinat… cu un mesaj politic

399
(reînnoit 17:00 07.05.2021)
Tânăra și frumoasa președintă a Republicii Moldova a făcut mai curând o declarație politică, decât o vaccinare. A transmis acest mesaj politic într-un context ambiguu, atât intern, cât și internațional.

Motto: ”Și sărutul e politic”

Emil Jurcă

Președinta Republicii Moldova s-a conformat azi gestului făcut de toți liderii statelor europene – de la Regina Elisabeta a Marii Britanii, la președintele Rusiei, Vladimir Putin, și al Turciei, Recep Tayyp Erdogan.

De fapt, președinta Moldovei este ultimul lider european sau printre ultimii care fac acest demers. Și, evident, vaccinarea celui mai important om din stat a fost transformat într-un eveniment mediatic.

Spre deosebire de Vladimir Putin, care a păstrat discreția asupra serului pe care l-a folosit – deși, este clar pentru toată lumea despre ce vaccin a fost vorba – Maia Sandu a spus că este vorba de serul celor de la AstraZeneca.

Alegerea pare ciudată, pentru că, în baza datelor statistice dar și a informațiilor din mass media, vaccinul anglo-suedez pare a fi cel mai riscant, inclusiv prin efectele secundare, unele fatale.

Maia Sandu nu ales nici vaccinul american ”vedetă” Pfizer, precum Iohannis sau Ursula von der Leyen, nici vaccinul rusesc de top, Sputnik V, nici vaccinul chinezesc Sinovac, precum președintele turc Erdogan sau premierul maghiar Orban Viktor.

De aceea, cred că tânăra și frumoasa președintă a Republicii Moldova a făcut mai curând o declarație politică, decât o vaccinare.

Ce a dorit să transmită Maia Sandu? În opinia mea, e un mesaj de neutralitate față de  SUA (NATO) și Rusia, dar și de apropiere de UE a Germaniei Angelei Merkel. Ar fi o decizie înțeleaptă, o a treia cale, mult mai recomandabilă și responsabilă decât aventurismul american sau francez, în contextul internațional ambiguu și tensionat. 

De asemenea, este o mână întinsă României – nu foarte meritată, de altfel. Asta pentru că România a ales să revândă Moldovei vaccinul AstraZeneca – nedorit de români, din cauza dezvăluirilor din mass media.

De altfel, România nu e la primul caz de trimitere în Moldova a unor ajutoare controversate – ba chiar pentru care s-a făcut și reclamație la DNA. Deocamdată, nu sunt vești de la anchetatori.

Revenind la mesajul președintei Maia Sandu, cred este de apreciat că ales serul considerat de mulți drept cel mai riscant pentru a da un semnal de poziționare echilibrată. Pot spune că azi, prin această opțiune, Maia Sandu s-a vaccinat… cu un mesaj politic împotriva tendințelor de a fi împinsă într-o parte sau alta.

Și, aș vrea să nu uităm un adevăr al zilelor noastre: ”Și sărutul e politic”, după cum scria regretatul mare jurnalist de politică externă Emil Jurcă – deci cu atât mai mult e valabilă parafraza de actualitate: ”Și vaccinul e politic” – ca și vaccinarea.

Editorial de Dragoș Dumitriu, jurnalist și realizator TV, fost deputat naționalist și conservator în Parlamentul României, promotor al analizei sistemice.

Opinia autorului ar putea să noi coincidă neapărat cu cea a redacției Sputnik.

399
Tagurile:
Maia Sandu

Загрузка...
Liviu Pop

Pop: ”Presiunea va fi foarte mare pe profesori”

0
(reînnoit 13:58 11.05.2021)
Fostul ministru al Educației a comantat, exclusiv pentru Agenția de Presă Sputnik, afirmația actualului demnitar de la Învățământ, Sorin Cîmpeanu, referitoare la recuperarea materiei în anul școlar viitor. Pop spune că ar trebui să se facă predarea modulară.

BUCUREȘTI, 11 mai – Sputnik. Ministrul Educației, Sorin Cîmpeanu, a vorbit din nou despre felul în care se va face recuperarea materiei, în condițiile în care deja elevii participă la orele remediale.

Școlarii au putut participa, fizic, la aceste ore remediale, indiferent de clasă și indiferent de scenariu.

Pierderile, însă, sunt mai mari decât ceea ce se poate recupera într-un timp scurt, a explicat ministrul Sorin Cîmpeanu.

”Cei de clasele care nu sunt terminale au șansa terminării acestui program la inițiativa Ministerului Educației pe întreg anul școlar viitor. Din păcate, cei care sunt în clase terminale nu au această șansă”, a spus Cîmpeanu la antena3.ro.

Cum se va putea recupera această materie? Iată întrebarea la care a dat un răspuns, exclusiv pentru Agenția de Presă Sputnik, fostul ministru al Educației, profesorul Liviu Marian Pop.

Acesta a explicat că, la clasa a IX-a, copiii trebuie să intre cu alte conținuturi și că neavând predate toate conținuturile din clasa a VIII-a va fi un efort suplimentar și din partea elevilor și din partea profesorilor.

”Ca profesor în învățământul preuniversitar pot spune că nu e greu, e foarte greu de recuperat toate carențele dintr-un an de predare. Presiunea va fi foarte mare pe profesori și eu cred că e un moment ăn care putem adapta și curriculum național și toate programele școlare și ssă intrăm cu o modulare a acestora în așa fel încât, la fel în unele universități, să se poată preda modular disciplinele”, a declarat Liviu Marian Pop.

Predarea modulară înseamnă, practic, să predai anumite conținuturi fără să fie nevoie să faci apel la cele deja predate, existând o legătură puternică între ele, astfel încât lipsa unei verigi să determine o neînțelegere a materiei predată ulterior.

Ne putem aștepta ca din toamnă să avem o altă perspectivă asupra predării? S-ar putea implica Ministerul Educației pe parcursul verii?

Pop spune că Ministerul Educației are programul CRED pe care l-a semnat și finanțat în perioada în care a fost ministru, în anul 2017, prin care nu mai puțin de 55.000 de profesori sunt formați.

Este vorba despre profesori de la primar și gimnazial.

”Sunt convins că Ministerul are resurse financiare și pentur dezvoltarea altor programe de formare. Pe lângă programul de formare a profesorilor este obligatoriu o regândire a programelor școlare și, în special, învățământul liceal”, a punctat Liviu Pop.
0
Tagurile:
Profesori, Liviu Pop
Tematic
”Amice, ești idiot!” – reacția unui cunoscut scriitor la inițiativa ministrului Liviu Pop
Liviu Pop: ”Am votat în cadrul Comisiei, în unanimitate, câteva modificări la LEN”
Liviu Pop, adevărul despre "baronii manualelor"

Загрузка...