Drapeau US

SUA pregătesc o uriașă acțiune de destabilizare ținta e Rusia

1255
(reînnoit 07:43 19.04.2021)
SUA, centrul globalist mondial, au demonstrat că manipulează cum vrea frica Occidentului. Retragerea din Afganistan ar putea fi semnalul unei lucrări de destabilizare a unui focar istoric de conflicte – și care ar afecta Rusia, Europa, Turcia, țările Orientului apropiat

Motto: Istoria nu o scriu învingătorii,

ci cei care au mijloacele necesare

SUA, centrul globalist mondial, a demonstrat că manipulează cum vrea frica Occidentului. Retragerea din Afganistan ar putea fi semnalul unei lucrări de destabilizare a unui focar istoric de conflicte – și care ar afecta Rusia, Europa, Turcia și țările Orientului apropiat

În contextul unei lumi obosite, stresate și dată peste cap de o ciudată reacție globală la ”pandemie”, în aceste zile asistăm la o tensionare a zonei Mării Negre. Întrebările puse obsesiv despre ”războiul” care ar implica minim o superputere militară, Rusia, sunt obsesive, prea puțin realiste – și contribuie, în fapt, la îndeplinirea unui alt obiectiv – decredibilizarea Rusiei, ca o componentă a unui plan mai vast. 

Dincolo de obiectivele concrete, materiale, ale mega-grupărilor de investiții, ale companiilor americane de armament, farmaceutice sau alimentare, administrația Biden are un scop revoluționar – pe care vrea să-l impună la nivel global: progresismul, cu toate componentele lui bizare, și controlul globalist, cu aspecte anti-firesc-umane, anti-identitare.

În calea acestei revoluții stă o singură țară puternică – Rusia. Ori, din această cauză, anihilarea Rusiei este o țintă prioritară actuală a SUA. Sigur, încă de la începutul secolului trecut, resursele imense ala Rusiei (sau ale URSS) au fost o țintă a imperialismului american, dar acum interesele sunt mult mai mari. 

În opinia mea, SUA lui Biden va încerca în perioada următoare o acțiune de destabilizare a Rusiei și a statelor din jurul ei, ca și a celor cu care are alianțe și colaborări – sau cele care încă mai îndrăznesc să se opună vremurilor noi.

De fapt, cred că Ucraina e doar o fațadă, pentru că nimeni nu este capabil să înfrunte armat Rusia într-o singură zonă – iar resursele SUA permit o declanșare a multor fronturi de uzură – și pe mai multe planuri, cele militare directe fiind aproape excluse. 

Afganistan – calea terorismului

Una dintre deciziile surprinzătoare ale administrației Biden este retragerea trupelor din Afganistan – receptată și ca un fel de ”ordin” pentru statele NATO de a promova acest demers.

Sigur că SUA și NATO nu aveau ce căuta acolo – iar din partea pacifistului Donald Trump decizia retragerii era ceva firesc. Trump a avut dialog cu talibanii, cu diversele facțiuni implicate, a încheiat acordul de la Doha (29 februarie 2020) – deci retragerea era pregătită destul de temeinic și se încadra în politica internațională a originalului președinte american de pacificare a Orientului Mijlociu.

Афганистан. Талибы.
© AP Photo/ Ishtiaq Mahsud, File

De aceea, Trump a anunțat retragerea totală până la 1 mai 2021 – dar reacțiile au fost mai curând negative în mediile politice americane – și cvasi-inexistente din partea partenerilor NATO.

Venit la putere, Biden contestă înțelegerile (lui Trump) cu talibanii, au loc atacuri demonstrative asupra ambasadei SUA în Irak, situația se tensionează – și, brusc, Biden anunță retragerea, subliniind că se încheie ”cel mai lung război” și alte vorbe de clacă!

O contrazicere flagrantă, pentru că SUA declarase, când a început agresiunea din Afganistan, că e în război cu terorismul – nu cu talibanii sau cu Afganistanul.

Dar, ciudat, acum, Joe Biden a dat știrea, fără a avea argumentele lui Trump, țările NATO au reacționat favorabil, răspândind ca un ecou vestea, folosind chiar formulele de exprimare ale lui Biden. Inclusiv România a făcut la fel.

Ori, atenție la ceea ce spuneam mai sus – NATO era în război cu terorismul, nu cu talibanii și Afganistanul. Ori, întrebarea e - s-a terminat cumva terorismul? Sau, talibanii și alții nu mai sunt teroriști?

Când ”teroriști”, când ”luptători pentru libertate” – dar mereu în contact cu SUA!

Faptul nu ar fi nou: aceiași afgani care de luptau cu URSS nu erau teroriști, ci mujahedini, ”luptători pentru libertate” – deși URSS intervenise acolo chemată de guvernul Afgan, pe baza unor tratate – spre deosebire de SUA, care au atacat pe baza… propriei decizii!

Sau pe modelul din Siria, unde SUA au susținut (și încă o fac) grupări insurgente, antiguvernamentale – care, ce să vezi, dezertau și deveneau ISIS – sau fugeau, părăsind armament și diverse dotări care, la fel de întâmplător, ajungeau tot la teroriștii ISIS!

Ce să mai vorbim de acțiunile inițiale ale Al Qaeda, condusă de Bin Laden, care s-au derulat în Africa, în acord cu CIA?

Și, totuși, e cazul să subliniem două din dezvăluirile trecutului:

Prima dezvăluire – scrisorile – email-urile aparținând lui Hillary Clinton dezvăluite de Wikileaks, despre care Julian Assange considera că ”arată modul în care operează Departamentul de Stat American”

”De exemplu, intervenția dezastruoasă din Libia, distrugerea guvernului Gaddafi, care a dus la ocuparea de către ISIS a unor zone vaste din țară, fluxul de arme către Siria și a jihadiștilor, inclusiv ISIS în teritoriul Siriei se află în aceste emailuri”, arăta Assange, în condițiile în care au fost date publicității ”mai mult de 1700 de emailuri doar despre Libia în colecția lui Hillary Clinton”.

Mai mult, fostul consilier și director al "Policy Planning" din cadrul Departamentului de Stat, (un nucleu strategic al diplomației americane), Jake Sullivan, îi scrie într-un email șefei sale, Hillary Clinton, Secretar de Stat, următoarele:

”AQ (Al Qaeda) este de partea noastră în Siria. În rest, lucrurile s-au petrecut așa cum ne-am așteptat în Siria”.

La fel de interesant este că imediat după acest E-mail, un studiu al "Stratfor", intitulat "Oportunități jihadiste în Siria", descrie un raport care ”citează oficiali fără nume din serviciile secrete americane” spunând că ”nodul irakian al rețelei jihadiste la nivel mondial a efectuat două atacuri împotriva unor facilități ale serviciilor secrete siriene, în timp ce Ministrul de Interne adjunct irakian Adnan al-Assadi a declarat că jihadiștii irakieni au deplasat luptători și arme în Siria vecină”.

Deci, o subliniere esențială: democrații americani, știau clar că rebelii - pe care îi susținea și îi antrenau OFICIAL SUA prin CIA! - sunt alcătuiți din grupări jihadiste venite din Irak și susținuți de cea mai periculoasă grupare teroristă, Al Qaeda!

Și, da, Biden, vicepreședintele lui Obama, actualul președinte al SUA care ”încheie” cel mai lung război, are legătură directă cu cei implicați! Între 2013 și 2014, imediat după scandalul email-urilor, Jake Sullivan, autorul e-mailului dat la iveală de wikileaks, a fost consilier pe probleme de securitate al vicepreședintelui Joe Biden, având un rol important, după cum menționează presa americană, în modelarea politicii americane în Siria și Libia!

Deci, prima dezvăluire: politica democraților și a ”șoimilor războiului” a inclus colaborarea DIRECTĂ cu grupările teroriste – denumite, uneori, și ca ”rebeli” sau ”luptători pentru libertate”, ”grupările democratice” – mă rog, cum a fost interesul SUA.

Viktor Orban: SUA a exportat destabilizare, a adus la putere forțe extremiste

A doua dezvăluire  se referă la ISIS. În 2011, Califatul sau Statul Islamic (ISIS, ISIL) capătă adevărata forță. Motivul — ridicarea în fruntea acestei mișcări teroriste islamiste (finanțate inițial de serviciile americane), la finele lui 2010 a lui Abu Bakr al-Baghdadi (pe numele adevărat Ibrahim Awwad Ibrahim Ali al-Badri al-Samarrai).

Premierul ungar Viktor Orban
© Sputnik / Алексей Витвицкий

Ei bine, respectivul era un terorist încarcerat de vreo cinci ani în închisorile SUA (CIA) din sudul Irakului… și brusc eliberat! Tot brusc, preia mișcarea teroristă, care imediat începe să aibă armament, bani dar și o schemă "de lucru", mai exact o hartă a unor atacuri precise, ținte strategice, trasee economice, tunele în care s-au pregătit secvențe sofisticate ale unui plan de război — și așa începe nebunia din Orient.

Întrebare firească: oare închisorile CIA sunt un fel de sanatorii din care al-Baghdadi a ieșit plin de vigoare și avânt revoluționar, plin de bani, idei și planuri?!

Ce a însemnat ISIS? O motivație a existenței NATO, de vânzare de arme, o metodă de a pune mâna pe petrolul irakian, dar și de a pune presiune pe Uniunea Europeană.

Ce au însemnat ”primăvara arabă” din Egipt și Libia? Cred că premierul ungar Viktor Orban descria corect, dar blând, eufemistic, SUA condusă de democrați:

”America crede în exportul democrației. Asta sună bine; cu toate acestea, ori de câte ori a fost încercat, regiuni întregi s-au destabilizat, consecințele de care suferă — moartea și migrația. În plus, de multe ori anti-democratice, forțele extremiste au ajuns la putere ca urmare a alegerilor libere” (Viktor Orban, octombrie 2016).

Ce a însemnat atacul de la Benghazi, în care americanii și-au ucis propriul ambasador? Dar  ”sinuciderea” în iulie 2017 (în camera unui hotel din Minnesota), a republicanului Peter W. Smith, cel care a demarase o investigație independentă în legătură cu cele 33 mii de scrisori eliminate de Hillary Clinton din propriul e-mail?!

Păi înseamnă ceea ce înțelege din ce în ce mai multă lume din Occident – dar din păcate prea puțini din coloniile de tip România: că terorismul este calea SUA, nu a altora!

Am arătat toate astea pentru că NU cred în ”încheierea războiului” din Afganistan – furnizorul de droguri al Europei, transportate în occident prin state NATO sau controlate de NATO. Sub nicio formă nu cred în poveștile cu ”încetarea războiului”.

Să mai adaug aici poveștile vechi precum Aldo Moro, organizația GLADIO, chiar și lucrarea ”Mani pulite”, provocarea și susținerea Irakului pentru a ataca Iran etc.

Două ținte posibile: Orientul Apropiat și regiunea Caucaz

Cel mai probabil Orban Viktor are dreptate, ”forțele extremiste au ajuns la putere ca urmare a alegerilor libere” – și așa se va petrece în Afganistan – iar vâlvătaia teroristă se va înteți. Și va fi o presiune pe Orientul Apropiat, vor fi trimiși ”teroriști” și ”luptători pentru libertate”.

Un exemplu: Afganistan este sunnit, față de Iran care este șiit – dar și o țintă majoră a atacurilor americane.

Alt exemplu: Afganistan are graniță cu China. Da, o graniță îngustă, un ”culoar” de doar 76 de kilometri lățime, dar plasat pe vechiul ”Drum al mătăsii”. China, acuzată de persecutarea populației turcice sunnite uigurii.

Pe scurt, SUA lui Biden NU va renunța la menținerea ”vâlvătăii destabilizării în Orientul Apropiat”. Dar, de data asta, sunt convins că provocările și destabilizarea vor fi extinse, țintind o zonă nevralgică, încercată în ultimul an – și a cărei destabilizare a fost pregătită mediatic.

Ținta, în opinia mea, va fi de data asta Caucazul - punctul nevralgic de lângă Rusia, ocupat de Imperiul Țarist, de geniala Ecaterina cea Mare, exact pentru a stinge permanentul focar de probleme.

De ani de zile se promovează, pe canalele presei atlantiste, ideea că Rusia agresează mereu Georgia.

De asemenea, Cecenia este descrisă ca o zonă de încălcare a drepturilor omului, de exemplu de anti-democrație.

Prin finanțarea unor ONG-uri și a unor mass media, Armenia a fost incitată să aleagă ”calea europeană”, ceea ce i-a adus pierderea enclavei Nagorno-Karabah.

Și, desigur, una dintre ținte ar putea fi bogatul Azerbaidjan, combatantă câștigătoare deocamdată în conflictul cu Armenia. Spun ”deocamdată”, pentru că virusul conflictului a fost inoculat – iar în final, conflictele nu duc decât la combinații din care cei implicați au de pierdut, iar alții au de câștigat.

Concluzie – arcul este întins către ținta Rusia

Rusia are un spațiu limitat de acțiune. O împiedică banii și lipsa unui aparat de propagandă pe măsura celui american.

Se folosește deseori o expresie: ”Istoria e scrisă de învingători”. Nimic mai greșit, mai manipulator. În realitate, istoria a fost și e scrisă de cel care are mijloacele să o scrie și mai ales să o povestească. La nivel uman, Garcia Marquez spunea că – „Viața nu e ceea ce ai trăit, ci ceea ce îți amintești ca să poți povesti”. Numai că acum e vorba de altceva – omul, societatea, își amintește ce i s-a povestit că a trăit sau trăiește. Asta face propaganda!

Acum SUA povestește lumii că viața însemnă consum și distracție, acces la toate fructele oprite – iar Rusia și Putin sunt cei care îi împiedică să ajungă la aceste ”idealuri”.

De aceea, tot ceea ce luptă contra Rusiei e binevenit – chiar și „teroriștii” – și tot ceea ce apără credință, patrie, morală și valori tradiționale este… idiotul util ale Rusiei, sluga plătită mizerabil, pentru că nu e decât un frustrat incapabil să se urce în trenul progresului.

Altfel spus, terenul – opinia publică mondială – se vrea a fi pregătit  pentru ca nici un mijloc să nu fie considerat impropriu, prea dur, pentru a anihila obstacolele din calea progresului – și în primul rând Rusia.

***

Întrebare: are Pandemia un rol în această combinație? Cu siguranță! Asistăm la un mega experiment în care gândirea alternativă practic NU a existat. Cu excepția parțială a Suediei, nicio țară europeană NU a ieșit din rând

Rusia, campioana gândirii alternative, s-a aliniat și ea – pentru că altfel ar fi fost acuzată că a răspândit ”pandemia” în lume! Așa cum mincinoșii NATO au mai anunțat de câteva ori în ultimii 2 ani nori radioactivi sau explozii la laboratoare din Rusia!

A avut cum să riposteze Rusia? Oarecum da - printr-un efort major, a creat vaccinuri, medicamente – și a răbdat în tăcere. Și ajutând Europa, încercând să-i deschidă ochii că există alternative la ce îi bagă pe gât America.

Dar Rusia tot nu a reușit să împiedice impunerea unor formule dictate de la centrul de putere globalist: instaurarea panicii mediatice, trecerea morților în dreptul COVID, măștile peste tot - dezumanizarea, izolarea, vaccinurile cu efecte în ADN, neglijarea studiilor pentru tratamente în favoarea dependenței de vaccinuri, pașapoartele de vaccinare etc.

Și acesta a fost doar un prim asalt. SUA, centrul globalist mondial, a demonstrat că manipulează cum vrea frica Occidentului. Chiar a lumii, în mare parte.

Epilog despre România

Desigur, contăm prea puțin în această ecuație. Totuși… ca experiment, putem observa că, pas cu pas, noile generații au fost modificate.

Istoria e schimbată, sentimentul național e șters din dimensiunile proprii – suveranitate demnitate națională, cultură, istorie - și e transferat la nivele ridicole (bucătărie, sport de mică anvergură) – sau direcționat în fobii, cum ar fi rusofobia, reacții politice dușmănoase etc.

Sub imperiul unor ONG-uri finanțate din centrele globaliste, românii nu mai au încredere în instituții, în Biserică – și mai ales se simt amenințați! Ori, acest din urmă aspect este cea mai bună demonstrație că experimentul a reușit și în România. SUA ne stăpânește fricile.

Ce va urma pentru România? Simplu: ce vrea SUA, ca mare centru al revoluției progresiste și globaliste.

Dragoș Dumitriu este jurnalist și realizator TV, fost deputat naționalist și conservator în Parlamentul României, promotor al analizei sistemice.

Opinia autorului ar putea să noi coincidă neapărat cu cea a redacției Sputnik.

 

1255
Tagurile:
Rusia, SUA
Nicolae Ceaușescu

Luminile și umbrele unui veac de Partid Comunist Român

756
(reînnoit 07:33 09.05.2021)
Știu că voi stârni criticii cu acest text, dar sper ca românii să nu devină într-atât de semidocți încât să considere comunismul răul absolut - sau, mai grav, să-l șteargă complet din memorie, așa cum vor energumenii ”democrației” și ai capitalismului ”victorios”.

S-au împlinit 100 de ani de la înființarea PCR – o dată nu foarte importantă pentru istoria României – dar care, formal, marchează apariția celui mai puternic partid din istoria României, care a scris pagini ce au schimbat, cel puțin pentru un timp, destinul național.

Încep cu una dintre ideile care însoțesc actualmente orice discuție din spațiul public despre PCR: cum că ”rușii” au impus, cu forța armată, comunismul în România. Desigur, acuzația este absurdă, fiindcă nu ”rușii”, ci URSS a fost exportatorul de revoluție – un URSS care NU a fost creat de ruși – și nici condus la început de etnicii majoritari din marea țară.

La fel nici majoritatea celor din conducerea PCR-ului din 1921 nu erau etnici români. Dar... destinul a vrut ca în cele două țări partidul comunist să devină motorul dezvoltării naționale – dând un nou sens naționalismului – departe de accentele etniciste.

Am scris un prolog destul de lung, pentru a explica modul în care un personaj complex a schimbat cel mai nou sistem social politic și economic aplicat până acum, creând unul care a produs miracole economice și de dezvoltare socială, de educație și chiar de conștiință, dar și victime cumplit de multe.  

Stalin și transformarea comunismului

Stalin era gruzin – osetin – și, ca o picanterie, există o îndepărtată legătură de sânge între osetini și români, mai ales cu cei din zona Moldovei; lui Stalin i se datorează schimbările esențiale ale comunismului. El transformă comunismul leninist – troțkist, pe care l-am numi azi progresist, într-un comunism al dezvoltării naționale forțate, pe toate planurile!

Stalin a înțeles că visele lui Buharin despre agricultură și meșteșuguri nu vor fi capabile să asigure nici măcar subzistența uriașei țări - ci rolul acesta revenea industriei. Așa că a început dezvoltând energetica, înțelegând importanța sectorului, iar prima sa mare lucrare a fost barajul - hidrocentrala Niprului, Dneproges, urmat de sute de hidrocentrale și termocentrale, bazate pe cărbunele din ”inima energetica a Uniunii, Donbass. A urmat apoi industria grea, siderurgia, construcția de mașini – supunând poporul unui efort extraordinar, dar realizând un miracol al dezvoltării economice.

Un aspect important – Stalin NU a făcut asta din ”inspirație” – ci după ce s-a consultat cu cei mai buni economiști, ingineri și alți specialiști de marcă. Vă aduce asta aminte de ceva? Cu siguranță… dar nu e tot!

Stalin a înțeles că agricultura individuală nu asigură hrana numeroasei populații, o populație întinsă pe zone diferite, care necesita o redistribuire a unei producții controlate, nu pe modelul face fiecare ce și cum dorește. Da, a folosit metode dure, au fost crime,  dar foametea din 1932-33, inclusiv episodul ”holodomorului”, nu a existat după colectivizarea începută în 1928-29 și terminată în 1937. 

Stalin a declanșat cea mai mare campanie de alfabetizare - peste 100 de milioane de sovietici au învățat să citească și să scrie. În artă, URSS a devenit un promotor de prim rang al curentelor moderniste și postmoderniste – inclusiv un artist genial precum Brâncuși a fost promovat în URSS.

Așa cum spuneam, una dintre marile schimbări aduse de Stalin a fost transformarea comunismului inițial, renunțarea la ideile pe care acum le numim ”progresiste” - de libertinaj sexual, de internaționalism și anti-naționalism, de atacuri violente la biserică și credință. 

Naționalismul este văzut de Stalin ca un pericol doar în cazul în care este folosit pentru crearea de conflicte în societate. Despre Biserică, Stalin, fost elev de seminar, a înțeles importanța ei în conștiința rușilor și a slavilor, în general. Așa că i-a lăsat pe ruși să se roage, iar Biserica nu mai este atacată, ci tolerată. Nu este dărâmată nici catedrala Vasili Blajenîi din Piața Roșie – așa cum doriseră troțkiștii în anii 20, atunci opunându-se comisarul pentru cultură, Lunacearski. În spațiul românesc, ei nu au dărâmat biserica Mazarache, simbol al Chișinăului, care domina orașul de pe colină – și care a fost ascunsă după blocuri… după ”căderea” comunismului, nu în perioada aceea! 

Stalin a creat un naționalism sovietic, bazat pe mândria dezvoltării, a puterii statului și Armatei Roșii, dar s-a ferit de promovarea etniei dominante, deci de dezvoltarea naționalismului rușilor. Poate acesta este și motivul pentru care a existat partid comunist în toate republicile URSS, cu excepția celui al… RSFS Rusă! Da, nu a existat Partidul Comunist al RSFS Rusă, ci se considera că PCUS – al URSS este reprezentativ pentru Rusia!  

În fine, serviciile secrete… Deși Stalin este învinovățit de ”milioane de crime” comise de NKVD, iar Beria este văzut ca mâna cu care a comis crimele, adevărul este mult diferit. În primul rând, situația era de așa natură, încât duritatea era văzută ca singura soluție; nu numai în URSS, ci în întreaga lume. În al doilea rând, NKVD scăpase de sub control, iar sub Nikolai Ejov are loc ”marea epurare” (1936-1938), ba chiar și o tentativă de a lua puterea supremă. Teroarea NKVD este stopată de Stalin prin numirea lui Beria și executarea lui Ejov. Asta nu înseamnă că nu au mai fost victime ale uriașei transformări în mișcarea-i neînduplecată…

Pe scurt, Stalin și Partidul Comunist de sub comanda sa au creat marea URSS, o forță de nivel mondial, cu o dezvoltare economică impresionantă – inclusiv cu realizări de cel mai înalt nivel științific. De asemenea, ca medie per locuitor, populația URSS a atins un nivel al educației mult peste orice țară din lume. Și, să nu uităm, Stalin, cu toate greșelile și nenorocirile care i se pun în seamă – pe bună dreptate sau nu – a fost sufletul și mintea necruțătoare a rezistenței și apoi a victoriei asupra nazismului.

PCR – un parcurs cu etape complet distincte

De ce am scris atât despre Stalin la centenarul Partidului Comunist Român? Pentru că sistemul comunist în varianta lui Stalin a fost modelul dezvoltării statelor comuniste,  în primul rând economic și educațional – dar și ca atitudine națională. Din păcate, de multe și ca atitudine necruțătoare, generatoare de victime… Și, tot din păcate, apărarea spune că nu a fost singurul sistem care a produs victime. Toate, chiar toate au produs!

Așa se explică și diferențierea dintre etapele existenței și transformării PCR – aspect care înțeles și promovat de orice român de bună credință. Și un aspect pe care cei ce apar în spațiul public încearcă să îl omită. 

1921 – 1944: o apariție reprimată brutal

Prima etapă, care a influențat prea puțin societatea românească, este cea dintre 1921 și 1944. Aici pot fi făcute câteva remarci: PCR apare pe fondul unei perioade de mare deschidere ideatică din România anilor 1919 – 1922; înființarea PCR este reprimată brutal de autorități, fapt care duce la o adevărată revoltă a unor figuri importante ale intelectualității vremii.

Din presa vremii rezultă că mulți membri ai organizațiile lucrătorilor erau simpatizați ai comuniștilor – deci nu se poate spune că, la vremea înființării, nu existau decât puțini comuniști în România.

Primul secretar general al PCR, Gheorghe Cristescu zis ”Plăpumarul”, era o figură cunoscută în lumea Bucureștilor. Era proprietarul unui atelier de plăpumi și al unei cârciumi frecventată de persoane din toate mediile sociale, chiar și cele înalte. De asemenea, fiica sa, Tita Cristescu, a câștigat titlul de Miss România în 1926, fiind una dintre frumusețile epocii.

Comuniștii se implică în grevele din perioada Marii Crize, 1929 – 1933, reprimate sângeros de autoritățile țărăniste și liberale. În anii 20, mulți activiști PCR se refugiază în URSS, unde sunt pregătiți pe mai multe planuri, nu numai ideologic – de la acțiuni subversive, la conducerea unor colective, aceștia sunt pregătiți de școala sovietică.

1944 – 1945: sub semnul Armatei Roșii

A doua etapă începe cu anul 1944, când datorită victoriilor Armatei Roșii apropierea de URSS devine o necesitate pentru cei care urmăreau dărâmarea regimului Antonescu. În primul rând cercul Palatului, dar și oameni din Siguranță și din Armată iau legătura cu agenți comuniști – așa cum spuneam excelent pregătiți de URSS pentru activități subversive.

Rolul acestora, în frunte cu Emil Bodnăraș, este important în perioada lui august 1944 – și în săptămânile următoare, împotriva represaliilor germane și pentru preluarea puterii. Ulterior, odată cu intrarea trupelor sovietice, rolul comuniștilor devine decisiv, iar odată cu Guvernul Groza începe, practic, instalarea puterii comuniste – dar nu și a celei naționale.

1947 – 1954: Epoca marii prigoane

Acum, în 1945, începe a treia etapă din viața PCR, care se va întinde până la jumătatea deceniul 6 – în 1953-54, deci imediat după decesul lui Stalin.

Pentru a menține un control asupra României, Stalin trimite în fruntea instituțiilor persoane de origine evreiască – știind că aceștia vor introduce un regim dur, chiar de teroare, ca represalii după crimele comise de români contra evreilor în Transnistria și în URSS. Sunt prezenți și trimiși ai puterii de la Moscova, iar în România sunt trupe sovietice.

Atunci au loc marile condamnări – inclusiv ale unor fondatori ai PCR! – mutări domiciliare obligatorii și o adevărată prigoană contra partidelor istorice, contra românilor cu stare, dar și a unei mari părți a intelectualității.

Colectivizarea începe în 1949 și se încheie în 1962, dar cele mai dure momente se întâmplă în perioada 1950 – 1954. Practic, această perioadă, dominată de personaje fără legătură cu spiritul național, multe (re)venite din afară, este cea mai acuzabilă din istoria PCR. Totuși, acum are loc votarea planului de electrificare a României (de 10 ani, 1951-1960) și începe construirea hidrocentralei de la Bicaz (1950) și alte obiective importante pentru o Românie subdezvoltată și devastată de război.  

1954 – 1958 și 1958 – 1964: revenirea națională

Etapa a patra, 1954 – 1964 - sub conducerea lui Gheorghe Gheorghiu Dej, începe o politică de revenire națională. Sunt eliminați cei impuși în funcții de conducere în perioada stalinistă, totul sub privirile oamenilor Moscovei, care nu au obiectat. Mai mult, ca și în etapa trecută, URSS a ajutat România cu tehnologie și diverse facilitați.

De altfel, marea realizare a lui Dej este câștigarea încrederii depline a Moscovei (oricum, Dej se bucura de stima lui Stalin) iar ca urmare trupele sovietice părăsesc România în 1958 – fapt care nu s-a întâmplat în celelalte state din noul Pact de la Varșovia (1955).

Urmează o perioadă de dezvoltare - este finalizată hidrocentrala de la Bicaz și se construiește Vidraru, apoi se construiesc întreprinderi, căi ferate, cartiere de locuințe etc. De asemenea, începe deschiderea internațională a României.

De menționat că în 1964 sunt eliberați din pușcării ultimii deținuți politici. În concluzie, această a patra etapă este de transformare a comunismului într-unul de orientare națională, schimbare care va fi definitivată sub Nicolae Ceaușescu. 

1965 – 1980: inegalabilă epocă Nicolae Ceaușescu

În fine, etapa a cincea, care începe cu venirea lui Nicolae Ceaușescu la putere, ca secretar general al PCR, și se va întinde pe aproape 15 ani, până în 1980 – se caracterizează printr-o dezvoltarea fără precedent a României, pe toate planurile: economie, rol internațional, cultură, știință, educație, sănătate, sport, investiții în turism, nivel și condiții de trai, siguranța vieții etc.  

Sunt reintegrați în societate pe poziții demne de pregătirea lor marea majoritate a foștilor deținuți politici, iar scriitorii interziși sunt repuși în drepturi (cu câteva excepții).

Pe plan extern, Nicolae Ceaușescu și PCR scriu o pagină unică în istoria României, cu performanțe greu egalate de puține țări ale lumii: opoziția la intervenția din Cehoslovacia, intermedierea cu succes a relației Israel cu OEP și lumea arabă, relaționarea China – URSS, China – SUA, susținerea luptelor de eliberare din Africa și a dezvoltării statelor africane, implicarea în revenirea monarhiei spaniole, susținerea activă a mișcării de nealiniere, susținerea revoluțiilor populare din America latină etc.

Chiar dacă România dezvoltă relații excelente cu SUA și Europa occidentală, relațiile cu URSS rămân bune, dar nu apare niciun fel de subordonare – participările în CAER și Pactul de Varșovia fiind avantajos valorificate pentru economia românescă.

România a devenit vector de prim rang al luptei pentru pace și dezarmare. Absolut remarcabil și imposibil de egalat este recordul de vizite de stat, vizite oficiale și relaționări diplomatice de toate nivelurile realizat de Nicolae Ceaușescu și diplomații epocii sale.

Sub Nicolae Ceaușescu, PCR devine promotorul naționalismului luminat, fără tendințe etniciste, promovând prin educație, cultură, turism dat și prin economie tot ce era făcut în România de ”români, maghiari, germani și de alte naționalități”, cum menționa șeful statului în toate discursurile.

Același naționalism se manifestă prin promovarea studiilor și cercetărilor istorice, insistând pe aprofundarea unor figuri marcante – Burebista, Mircea cel Mare, Cantemir, Bălcescu, Cuza – și chiar s-a revenit asupra figurii Mareșalului Ion Antonescu.

Se acordă o importanță cu totul specială studiului literar, dar și publicării unor serii de opere ale clasicilor români, plus cercetări de excepție ale creației folclorice.

Nicolae Ceaușescu aprobă manifestări naționale - festivalul ”Cântarea Românei”, în Cultură, și ”Daciada”, în Sport. De asemenea, manifestările inegalabile de cântec și poezie realizate genialul Adrian Păunescu au generat creații superbe, rămase în tezaurul patriotismului românesc.

Realizările și investițiile acestei perioade sunt colosale – ar trebui pagini întregi pentru a fi enumerate – și ele cuprind TOATE domeniile și în TOATE zonele țării.

În concluzie, se poate spune că acești 15 ani ai ”Epocii Nicolae Ceaușescu” formează perioada de glorie a PCR – fiind  perioada de maximă dezvoltarea a României.

Și, da, Ceaușescu preia mult din comunismul național al lui Stalin – fără a introduce duritatea acestuia. Nici nu era nevoie… În plus, Ceaușescu a beneficiat de terenul pregătit de Gheorghiu Dej și de intelectualii care l-au ajutat, în primul rând Gheorghe Maurer și Alexandru Bârlădeanu, principalul opozant la planul Valev.  

1981 – 1989: singur împotriva tuturor

A șasea și ultima etapă a PCR, anii 80 – 1981-1989 – sunt dominați de dorința lui Ceaușescu de a se împotrivi deciziei Occidentului de a opri dezvoltarea statelor estice, prin tăierea creditărilor internaționale. Președintele României a încercat să își ducă la bun sfârșit planurile de investiții și dezvoltare, suplinind finanțările externe cu un efort uriaș intern.

Astfel, construirea unor mari obiective – tronsoane de metrou, ansamblul Casa poporului și arterele centrale ale Bucureștilor, Canalul Dunăre – București, mare parte din Combinatul Petrochimic Midia, spitale și policlinici, sute de întreprinderi, sute de mii de locuințe etc. etc, s-au făcut prin ”strângerea curelei” la nivelul populației. Acest fenomen s-a agravat după 1985, când Ceaușescu a decis, inexplicabil, rambursarea datoriei externe.

Printr-un efort uluitor, marcat de lipsuri în alimentație și condiții de trai, România lui Ceaușescu reușește această performanță unică pe plan mondial și în istorie – o țară fără nici o datorie externă!

Și tot ca un vis al lui Ceaușescu, poate utopic, dar care subliniază buna sa credință, a fost acea idee: ”omul de tip nou”. Inițial, era vorba de  ”omul de tip nou, comunist”. Apoi acesta s-a transformat în omul educat și profesionist, devotat patriei. Un om care, ca eroii din filmele epocii, renunța la orice avantaj pentru a-și face datoria și a-și păstra conștiința curată. O stare care se atinge prin ceea ce se numea ”înaltă conștiință civică, patriotică și revoluționară”. Da, un vis utopic, poate… Dar oare de ce acele filme rulează și acum, cu mare succes de public?!

Revin… Din păcate, această ultimă perioadă este caracterizată prin transformarea PCR într-o suprastructură dominată total de conducător. Un conducător care, chiar dacă era patriot și avea idei excepționale, devenise o țintă a propagandei și serviciilor externe – dar și un obstacol pentru liderul sovietic, Mihail Gorbaciov.

Practic, PCR devenise un partid fără personalitate, total supus conducătorului – nu pentru că acesta ar fi impus voința sa cu forța, ci pentru că liderii PCR știau că așa își vor face viața comodă, în condițiile în care Ceaușescu ducea tot greul țării.

Așa încât, odată cu căderea și executarea lui Ceaușescu, nici unul dintre foștii săi apropiați NU a fost în stare să ridice steagul PCR, să se expună.

De altfel, puterea ”democratică” venită la putere a avut grijă să îi arunce în pușcărie pe cei din familia lui Ceaușescu și pe membrii Comitetului Politic Executiv al PCR, dar și pe alte personalități din partid.

1990 – 1991: Comunismul – ”pericol” pentru Siguranța Națională
Nicolae Ceaușescu
© AP Photo / Dieter Endlicher

În 1990, PCR este aparent desființat, deși formal situația nu era clară. Apoi, prin Legea Siguranței Naționale din 1991 se pune o barieră apariției unor partide cu denumirea de ”comuniste”.

Astfel, în Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, la Art. 3. se arată:

Constituie amenințări la adresa siguranței naționale a României următoarele:

h) inițierea, organizarea, săvârșirea sau sprijinirea în orice mod a acțiunilor totalitariste sau extremiste de sorginte comunistă (…) care pot pune în pericol sub orice formă unitatea și integritatea teritorială a României, precum și incitarea la fapte ce pot periclita ordinea statului de drept;

l) inițierea sau constituirea de organizații sau grupări ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a acestora, în scopul desfășurării vreuneia din activitățile enumerate la lit. a)-k), precum și desfășurarea în secret de asemenea activități de către organizații sau grupări constituite potrivit legii.

În Parlamentul României a existat de altfel aproape unanimitate când s-a propus scoaterea în afara legii a PCR – fiind remarcabilă o singură voce care s-a opus: Ion Rațiu! Venerabilul țărănist, revenit din exilul anglo-american, a susținut că NU este democratic ca un partid să fie interzis prin lege, ci trebuie să rămână la latitudinea cetățenilor dacă vor sau nu să voteze un astfel de partid.

1992 – prezent: marginalizații urmași ai PCR

O primă încercare de revenire a unui partid continuator al PCR este făcută de fostul premier comunist Ilie Verdeț, care înființează, în noiembrie 1990, Partidul Socialist al Muncii, avându-i alături pe poetul Adrian Păunescu și pe fostul lider ale tinerilor comuniști, Tudor Mohora.

În 1992 intră în Parlament, la limită, pentru ca la alegerile următoare să nu mai prindă ”pragul”… în mod suspect. În 2003, la doi ani după moartea lui Verdeț, PSM este absorbit de PCR.

Tot atunci, o grupare formată în jurul fostului deputat Constantin Rotaru spune nu dispariției PSM – și reface partidul. Ulterior, se votează la Congres transformarea în PCR… dar Tribunalul respinge denumirea. La ora actuală, partidul se numește Partidul Socialist Român – și se așteaptă o decizie CEDO privind interzicerea denumirii PCR.  

Între timp, Tribunalul a aprobat înființarea Partidului Comunist Român Secolul XXI, condus de Constantin Crețu.

Onoare lor!…

Revenind la anii 90 se cuvine să amintim că o încercare de refacere a PCR a fost întreprinsă de un tânărul cercetător de la Institutul de Cercetări Tipografice, Virgil Zbăganu, secretarul sindicatului tipografilor. Zbăganu înființează Comitetul de Reorganizare a PCR, presa reacționează dur. În 1992, tânărul intelectual marxist… este găsit decapitat pe șină de cale ferată! O moarte rămasă misterioasă…

Tot în primii ani după 1990, presa nou apărută dar și ziariști care slujiseră fostei propagande de partid au susținut o intensă prigonire a PCR și a tot ce era legat de ”comunism”.

Cu mici excepții – ziariștii și diverse personalități grupați în jurul lui Corneliu Vadim Tudor și Eugen Barbu (Revista România Mare), Ilie Neacșu (revista ”Europa”) și Dan Claudiu Tănăsescu (revista ”Săptămâna”) nimeni nu a luat apărarea PCR.

Concluzie: să NU uităm!

De fapt, blamarea PCR se bazează pe o mistificare – amestecul perioadelor, nediferențierea perioadelor ”impuse” față de cele în care comuniștii români au preluat puterea, ridicând România la cele mai înalte cote din istorie, la multe capitole.

Nediferențierea perioadei de 24 de ani sub Nicolae Ceaușescu de cea a anilor 50 este o uriașă nedreptate nu numai față de comuniștii români, dar și față de România.

Subliniez aici stupiditatea antinațională actuală, care face să existe mai multe instituții bugetivore care studiază ”crimele comunismului” – dar NU există nici măcar unul care să studieze ce a făcut bine comunismul! Altfel spus, suntem gata să ne blamăm propria istorie – dar și să aruncăm la gunoi toate realizările și modul în care s-a reușit.

Până la urmă, povestea PCR nu este o rușine pentru România – ci rușinea este a acelora care nu o spun corect: cu petele negre corect puse, dar și cu zonele luminoase evidențiate.

Din partea mea, sper să văd cum acest curent, comunismul național luminat, extrem de important pentru evoluția socială a lumii, să revină în prim plan în România.

Închei aici această prezentare, fără nici cea mai mică intenție de a fi trecut prin toate capitolele istoriei acestui extrem de important partid, care a marcat enorm istoria României. Sper ca românii să nu devină într-atât de semidocți încât să considere PCR, așa cum vor ”partenerii” de azi, răul absolut - sau, mai grav, să-l șteargă complet din memorie.

Pe lângă crime și orori mereu extrase din contextul epocii și scoase strident în evidență, PCR sub Nicolae Ceaușescu a demonstrat că România POATE și e capabilă de realizări mărețe. Ori, dacă alții vor să uităm asta, noi nu trebuie să o facem.

756
Tagurile:
Nicolae Ceaușescu, PCR

Загрузка...
Maia Sandu și Angela Merkel

Maia Sandu s-a vaccinat… cu un mesaj politic

399
(reînnoit 17:00 07.05.2021)
Tânăra și frumoasa președintă a Republicii Moldova a făcut mai curând o declarație politică, decât o vaccinare. A transmis acest mesaj politic într-un context ambiguu, atât intern, cât și internațional.

Motto: ”Și sărutul e politic”

Emil Jurcă

Președinta Republicii Moldova s-a conformat azi gestului făcut de toți liderii statelor europene – de la Regina Elisabeta a Marii Britanii, la președintele Rusiei, Vladimir Putin, și al Turciei, Recep Tayyp Erdogan.

De fapt, președinta Moldovei este ultimul lider european sau printre ultimii care fac acest demers. Și, evident, vaccinarea celui mai important om din stat a fost transformat într-un eveniment mediatic.

Spre deosebire de Vladimir Putin, care a păstrat discreția asupra serului pe care l-a folosit – deși, este clar pentru toată lumea despre ce vaccin a fost vorba – Maia Sandu a spus că este vorba de serul celor de la AstraZeneca.

Alegerea pare ciudată, pentru că, în baza datelor statistice dar și a informațiilor din mass media, vaccinul anglo-suedez pare a fi cel mai riscant, inclusiv prin efectele secundare, unele fatale.

Maia Sandu nu ales nici vaccinul american ”vedetă” Pfizer, precum Iohannis sau Ursula von der Leyen, nici vaccinul rusesc de top, Sputnik V, nici vaccinul chinezesc Sinovac, precum președintele turc Erdogan sau premierul maghiar Orban Viktor.

De aceea, cred că tânăra și frumoasa președintă a Republicii Moldova a făcut mai curând o declarație politică, decât o vaccinare.

Ce a dorit să transmită Maia Sandu? În opinia mea, e un mesaj de neutralitate față de  SUA (NATO) și Rusia, dar și de apropiere de UE a Germaniei Angelei Merkel. Ar fi o decizie înțeleaptă, o a treia cale, mult mai recomandabilă și responsabilă decât aventurismul american sau francez, în contextul internațional ambiguu și tensionat. 

De asemenea, este o mână întinsă României – nu foarte meritată, de altfel. Asta pentru că România a ales să revândă Moldovei vaccinul AstraZeneca – nedorit de români, din cauza dezvăluirilor din mass media.

De altfel, România nu e la primul caz de trimitere în Moldova a unor ajutoare controversate – ba chiar pentru care s-a făcut și reclamație la DNA. Deocamdată, nu sunt vești de la anchetatori.

Revenind la mesajul președintei Maia Sandu, cred este de apreciat că ales serul considerat de mulți drept cel mai riscant pentru a da un semnal de poziționare echilibrată. Pot spune că azi, prin această opțiune, Maia Sandu s-a vaccinat… cu un mesaj politic împotriva tendințelor de a fi împinsă într-o parte sau alta.

Și, aș vrea să nu uităm un adevăr al zilelor noastre: ”Și sărutul e politic”, după cum scria regretatul mare jurnalist de politică externă Emil Jurcă – deci cu atât mai mult e valabilă parafraza de actualitate: ”Și vaccinul e politic” – ca și vaccinarea.

Editorial de Dragoș Dumitriu, jurnalist și realizator TV, fost deputat naționalist și conservator în Parlamentul României, promotor al analizei sistemice.

Opinia autorului ar putea să noi coincidă neapărat cu cea a redacției Sputnik.

399
Tagurile:
Maia Sandu

Загрузка...
Klaus Iohannis

Iohannis: ”Noi ne pregătim pentru misiuni de luptă”

0
Președintele Iohannis a făcut o nouă declarație despre pregătirile pentru luptă ale militarilor români în contextul ”Justice Sword 21”.
0
Tagurile:
Klaus Iohannis

Загрузка...