Serghei Lavrov

Dincolo de diplomație sau de ce a mers Lavrov în SUA

243
(reînnoit 07:38 12.12.2019)
Marți, ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, s-a întâlnit la Washington cu președintele SUA, Donald Trump. Editorialistul Sputnik, Gevorg Mirzayan, explică de ce ce a fost necesară această întâlnire.

Editorial de Ghevorgh Mirzayan

Pe data de 10 decembrie, ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, a întreprins o vizită la Washington, la invitația omologului său american Mike Pompeo. Lavrov s-a întâlnit nu doar cu secretarul de stat, ci și cu președintele american Donald Trump. Ministrul și președintele au avut ceva de discutat - atât subiecte populare, cât și probleme reale și perspectivele relațiilor.

De ce a fost necesară această întâlnire

La prima vedere, întâlnirea pare să nu fi fost conformă uzanțelor diplomatice. Lavrov, fiind ministru de Externe al Rusiei, ar fi trebuit să se întâlnească doar cu omologul său american, nu și cu președintele. Cu toate acestea, regula protocolară a fost încălcată nu doar de americani, dar și de ruși (să ne amintim de întâlnirea dintre Putin și Pompeo din luna mai a acestui an). Președintele se întâlnește personal cu un ministru de Externe doar în cazul în care aceștia cu adevărat au ce să discute sau când omologul său (un alt șef de stat) nu poate veni. Și, așa cum a menționat în mod pertinent Sergei Lavrov, comunicarea este utilă, iar comunicarea este întotdeauna mai bună decât absența ei. Mai ales în această perioada destul de dificilă pentru relațiile bilaterale.

Evident, nu toată lumea este de acord cu el. Adam Schiff, președintele Comisiei Informații a Camerei Reprezentanților (unul dintre principalii promotori ai procesului de demitere a lui Donald Trump), s-a dezlănțuit într-o postare plină de revoltă pe Twitter, în care critică chiar faptul întâlnirii celor doi.

”Dușmanii sunt invitați la noi, aliații nu sunt lăsați... Astăzi ei pot sărbători succesul propagandei ruse”, a declarat Schiff.

De asemenea, și presa americană și-a manifestat nemulțumirea - și asta pentru că întrevederea s-a desfășurat cu ușile închise, departe de ochii presei.

Dacă e să discutăm despre esența negocierilor, atunci, potrivit lui Trump, aceasta a fost o „foarte bună întâlnire cu ministrul Afacerilor Externe și reprezentanții Rusiei” la care părțile au discutat mai multe chestiuni. Este vorba de perspectivele comerțului bilateral, chestiunea Iranului, Coreei de Nord, a Tratatului INF, a controlului armelor nucleare, precum și ingerințele în alegerile din America. Ingerințe care, cel mai probabil, nu a fost discutate în mod serios (bine, ce ar fi de discutat?), dar pe care Trump nu ar fi putut să nu le includă în lista subiectelor, deoarece altfel Congresul și presa democratică l-ar ”mânca de viu”.

Pe de altă parte, a existat un subiect pe care Trump nu l-a pomenit intenționat - din același considerent de a nu fi devorat de democrați. Este vorba despre Ucraina, asupra căreia, potrivit Congresului, Trump face presiuni pe toate căile, dorind să o folosească pentru atingerea obiectivelor sale de politică internă și externă.

Un șir de experți se arată convinși că președintele american este gata să ”vândă” Moscovei refuzul SUA de sprijin real Kievul în schimbul unor concesii în alte chestiuni (a se vedea cazul Iranului, Coreea de Nord și, de asemenea, Siria și China care nu sunt menționate în listă). Iată de ce, Trump a fost cu siguranță foarte curios să afle de la Sergei Lavrov despre bilanțul summitului ”normand”. Nu atât despre textul comunicatului, cât despre modul în care este perceput Zelenski de autoritățile ruse, după întrevedere și după mai multe ore de negocieri, și cum este apreciată capacitatea acestuia de a ajunge la un acord. Și să nu audă acest lucru de la Pompeo, cu care lavrov a discutat subiectul în cadrul întâlnirii bilaterale, ci personal din gura ministrului rus.

Nevoia de a discuta chestiuni mai simple

Este de remarcat că mass-media și experții de ambele părți au pus accent pe chestiunile de pe agenda negocierilor. Americanii, bineînțeles, au stors tot soiul de sensuri din chestiunea așa-zisei ingerințe ruse în alegerile din SUA. Au întors pe o parte și pe alta oferta lui Lavrov cu privire la declasificarea corespondenței purtate prin canale închise etc. Acest subiect, potrivit jurnaliștilor americani, se bucură ce cel mai mare interes din partea cititorii lor.

„La Washington, șeful diplomației ruse își susține nevinovăția în chestiunea ingerințelor în alegeri”, titrează ”Politico”.

În versiunea engleză, aceasta apare ca ”pleads innocence” - o frază folosită de un acuzat în timpul unui proces de judecată. Este clar că, în opinia presei americane, Lavrov a și fost la un proces - al cetățenilor Statelor Unite.

Judecând însă după textul conferinței de presă al lui Lavrov și a accentelor puse de jurnaliștii ruși, se pare că Moscova a pus accentul pe discutarea problemelor ce țin de control al armelor. În primul rând, pe prelungirea celui mai recent Tratat cu privire la reducerea armamentului strategic ofensiv (START-3). Rusia îi propune Americii să aleagă orice opțiune de prelungire a acestui acord până la sfârșitul acestui an, pentru a nu întârzia până în 2021, când acesta expiră.

Chestiunea armelor strategice ofensive este cu siguranță mult mai importantă decât ingerința Rusiei în alegerile americane din 2016, cu toate acestea, nu ar trebui să fie cea mai importantă în procesul de negocieri. Este important și necesar să se discute despre reducerea numărului de rachete care nu vor zbura niciodată (pentru că dacă vor zbura, acesta va fi sfârșitul întregii omeniri), dar această discuție nu contribuie la apropierea dintre Moscova și Washington.

Pentru a depăși această criză în relațiile bilaterale sunt necesare acorduri și înțelegere reciprocă nu doar în chestiuni de maximă importanță, ci pe chestiuni mai simple, cotidiene, cultivând astfel încredere și conștientizarea beneficiilor reale de pe urma cooperării cu Rusia. În chestiuni precum Siria, Ucraina, Coreea de Nord și chiar Iranul cu China. Adică probleme relevante ale relațiilor internaționale, în care Rusia și Statele Unite au anumite interese comune.

De fapt, Trump - fiind o persoană pragmatică - este pregătit pentru o astfel de discuție. Și, deja de mult timp, arte o listă proprie de doleanțe.

Sprijin în procesul de ”denuclearizare” și presiune diplomatică asupra Coreii de Nord, o oarecare diminuare a cooperării strategice ruso-chineze, măsuri de reducere a influenței Iranului în Siria și în întregul Orient Mijlociu, modus vivendi în Ucraina.

Desigur, multe dintre aceste chestiuni Moscova nu este pregătită să le discute - pe de o parte din cauza condițiilor inacceptabile, pe de altă parte - din cauza incertitudinii privind capacitatea lui Trump de a impune posibile acorduri trecând peste „cruciații democrați” din Congres. Cu toate acestea, calea, după cum știți, poate fi parcursă doar de cel care pornește la drum. Și pentru a o urma nu trebuie să te judeci și să înjuri, este nevoie de întâlniri mai dese și de mai mult dialog.

243
Tagurile:
SUA, Serghei Lavrov, Donald Trump
Sistemul american de apărare antirachetă Patriot

România: rachete Patriot pentru o țară fără lideri patrioți

186
Cu ceva vreme în urmă, nu multă, am intrat în posesia unor interviuri din SUA cu diplomaţi americani, consilieri politici, ofițeri ai serviciilor de informații cu statut diplomatic etc. privind anii de serviciu în România.

BUCUREȘTI, 26 sep - Sputnik, Radu Toma. De tipul debriefings (raport de informare audio, oficial, depozitat la instituția de comandă), interviurile acoperă o perioadă de peste o jumătate de secol (1946-1997)  și sunt  una dintre cele mai consistente  surse de informaţii inedite, politice, diplomatice, militare, economice, instituționale etc. privind  România  de  după Al Doilea Război Mondial. O sursă primară deci - clasificată timp de decenii și apoi declasificată, dar neadusă în spațiul public până în paginile de față ale Sputnikului - din toată perioada fostului regim de la București, 1945 - 1989, văzută de americanii trimiși oficial în misiuni dincolo de mult temuta fostă "Cortină de Fier".  

Mărturii în premieră absolută despre lideri şi politicieni locali şi internaţionali, despre superputerile vremii, îndeosebi fosta Uniune Sovietică; despre Cominformul de la Moscova, despre „o femeie foarte manierată şi elegantă” numită Ana Pauker, apropiată a Kremlinului venită la București și asemănată  de americani galanți care au cunoscut-o aici cu Golda Meir a Israelului; despre sovromuri, despre România în doliu o săptămână la moartea lui Stalin; cu insistență despre ecouri ale disputelor fierbinți sovieto-americane, de genul Crizei Caraibelor  etc.

Concluzia cea mai importantă a documentelor, însumând 525 de pagini (!),  este că oficialitățile americane trimise la București în acei ani  au avut  misiunea  nr.1 să culeagă informații nu atât despre România și români, cât despre  mișcările  Moscovei în Estul Europei, de asemenea să sesizeze  posibile "semnale"  din  România  ale  unei eventuale dizidențe politice anti-Moscova de tipul Ungaria  '56, Cehoslovacia '68, Polonia anii '80  etc.  

Astăzi, după 30 ani de la dispariția Uniunii  Sovietice și a fostelor regimuri socialiste din Europa de Est documentele confirmă solid o concluzie esențială, anume că percepția și interesul primar al Washingtonului fața de România au rămas aceleași timp de 75 de ani: (1) în timpul fostului regim România ca un avanpost al Washingtonului dincolo de "Cortina de Fier", de supraveghere a mișcărilor Moscovei și  (2) în prezent România  ca  un "portavion nescufundabil"  (Churchill, despre insula Malta, apărată și păstrată de englezi în tot timpul ultimului război mondial)  al SUA în imediata vecinătatea sud-vestică  europeană a Rusiei. Bucureștiul oficial 2020  drept "capul de pod" principal al strategiilor și reconfigurărilor militare ale Washingtonului în Europa de Est și la Marea Neagră, strategii și reconfigurări militare reflectând toate eterna obsesie  a Americii oficiale, obsesie numită Rusia. De asemenea dovedind și o rivalitate agresivă, inflamată periodic, față de Moscova, ca în anii cei mai întunecați ai fostului Război Rece.           

Suntem, prin urmare, din nou martori la un alt episod dintr-un  Război Rece declarat oficial mort, în realitate  intrat în clandestinitate, un ultim episod declanșat acum câteva zile, când Washingtonul, Bucureștiul și media internațională au anunțat sosirea oficială în România a primelor părți din sistemul balistic sol-aer Patriot cumpărat din SUA. Cum s-a ajuns la rachete interceptoare americane,  operaționale din 2021, pe țărmul românesc al Mării Negre, la câteva sute de kilometri de Rusia? Cum a ajuns România parte din această escaladare militară letală Statele Unite - Rusia post-Războiul Rece? Cum a ajuns România, după căderea Zidului Berlinului, singura, unica  țară est - europeană  cu sisteme balistice americane pe teritoriul ei, Aegisurile de la Deveselu și acum vectorii Patriot de la Marea Neagră? Cum a ajuns Bucureștiul, din 2015 încoace, să fie marcat cu un steguleț roșu, adică țintă pe planiglobul Apocalipsei nucleare ruso-americane?  Rachetele Aegis și Patriot, sunt într-adevăr arme defensive, dar capabile să modifice  mai vechiul echilibru  dintre celelalte tipuri de arme nucleare rusești și americane  -  "echilibrul terorii", atât de prețuit de americanii Kissinger, Brzezinski și părintele Războiului Rece, George Kennan - arme nucleare  de sub incidența defunctului INF, arme ofensive lăsate acum în voia soartei! România a ajuns aici, astfel.           

Президент РФ Владимир Путин
© Sputnik / Алексей Дружинин

Anii '90 trecuți, de după căderea zidului Berlinului și dispariția Uniunii Sovietice, au fost anii promisiunii solemne a euroatlanticilor: "NATO, niciun inch către Est" făcută lui Gorbaciov și rușilor de președintele Bush Sr. și secretarul de Stat american James Baker, de Mitterand al Franței, cancelarul Kohl al Germaniei, PM Thatcher și Major ai Marii Britanii, de Manfred Wörner, secretarul general al NATO. Promisiune făcută  în  vara lui 1990 și uitată grabnic de președintele următor  Bill Clinton în 1994. Au fost, totodată şi anii ieşirii României de sub dominaţia fostei Uniuni Sovietice şi ai alunecării ei treptate în sfera de influenţă politico-militară a SUA, ceva mai târziu  Bush Jr. avea să spună  asta „puţin” diferit, anume că România era prietenul bun al Americii... 

Adevărul a fost altul, acela că după  1989 orientările de politică externă ale României nu  au apucat să prindă o pârtie cât de cât practicabilă nici către Europa de Vest și nici o consistență regională, estică sau balcanică. În atare situaţie, din tot Estul european  numai aici, în România, a fost posibil ca administraţiile Clinton, mai prudent şi apoi Bush Jr. fără ezitări, să instaleze politicile și interesele hegemonice americane în acest loc prielnic, ca să nu spunem un loc uitat de toți, inclusiv de clasa politică locală preocupată de trădări, loialități reciclate și navete de la un partid la altul, de chivernisirea personală și de găsirea de susțineri externe. Estonia, Letonia şi Lituania, ţări germanice şi cu grupuri rusofone importante, s-au întors la legăturile tradiţionale cu Germania şi au menţinut o cooperare economică profitabilă cu Rusia și alți exsovietici.

Deşi a avut legături stabile cu America prin grupul  etnic, mare, emigrat peste ocean – circa 15 milioane de americani de origine poloneză – Polonia catolică a întreţinut legături cu Vaticanul, cu Europa, Germania, Franţa, arealul baltic, dar şi schimburi economice cu Rusia, dincolo de disputele istorice. Cehii au fost "adoptaţi" imediat de către Germania și au continuat fostele afaceri profitabile cu rușii; slovacii, imuni istoricește la rusofobii, au mers cu Vestul,  dar neabătut şi cu Moscova. Ungaria şi-a aşezat politica externă alături de Germania şi Austria, puțin mai târziu s-a întors, pragmatic și către spațiul eurasiatic. Germanii şi-au amintit că bulgarii sunt „prusacii Balcanilor” şi s-au ocupat de ei, bulgarii au fost cuminți și au ascultat de Deutsche Bank  şi, de asemenea, au ținut minte că Nicolae I al Rusiei este „ţarul eliberator” şi că a înălţat în mijlocul Sofiei Catedrala Naţională „Aleksandr Nevski". Cu o populaţie neinformată, cu instituţii democratice firave, o guvernare şi un Parlament sub presiunea continuă a intereselor politice şi economice; cu lideri în căutare eternă de sponsori peste hotare şi, mai ales, fără parteneri europeni puternici, tradiţionali, preocupaţi de soarta  ei, România a reprezentat "veriga slabă" a Estului.

A fost o  oportunitate excelentă, atunci când a început ofensiva globalistă, politică , ideologică și militară a SUA, de după dispariția Uniunii Sovietice. Și astfel a fost posibilă apariția lui Traian Băsescu, un lider-vasal necondiționat al hegemonului mondial. Calea sa către puterea de la București, pregătită cu întâlniri de taină încă de la sfârșitul  anilor  '90 și planificată simultan cu expansiunea administrației neoconservatoare Bush Jr. și a NATO către Est (anii 2003 și 2004), n-a făcut necesară  intervenția străzii, ca în Georgia sau Ucraina,  ambasadorul american  Jack Dyer Crouch II, expert în nucleara sovieto-americană și revoluții colorate a fost, totuși, prin preajmă, la drum de seară  contracandidatul Adrian Năstase a plecat acasă  cu coada între picioare. Iar la 13 decembrie 2004, la o zi după victorie, Băsescu a bătut în cuie politica externă a României: “Axa Washington – Londra – Bucureşti va fi o prioritate în politica externă în următorii 5 ani”.

Comentăm scurt:  prioritate nu pentru următorii 5 ani, ci pentru următorii 16, până  astăzi, la episodul cu rachetele Patriot americane aduse în Romania. Întorcându-ne și lăsând de o parte Londra, aliatul de serviciu al Americii din Europa, ce anume a fost acea axă? A fost o struțo-cămilă fantasmagorică, ca multe din isprăvile neoconservatorilor americani, o alianţă asimetrică, bizară, dintre prima superputere din lume și România, o ţară  îndepărtată, mică, lipsită de forţă politică şi militară şi cu interese strict regionale.           

Vasalitatea lui Băsescu față de administrația neoconservatoare Bush Jr. a fost nu numai necondiționată, dar și hiperactivă, din prima clipă. După ce a preluat de la fosta guvernare Năstase o înţelegere bilaterală cu partea americană privind extrădarea militarilor americani pasibili de inculpare pentru fapte penale în România, document juridic neacceptat de nici o altă ţară membră a Uniunii Europene, Băsescu a semnat în 2005 (primul șef de stat din tot Estul) un  acord pentru instalarea de  baze militare americane în România.

Apoi, când toţi est-europenii şi-au retras soldaţii din Irak, în 2005 -2007,  Băsescu a mărit numărul lor de la 287, la 950 de militari, aproape la fel cât ceilalți estici la un loc (1 028) şi a rămas singurul care nu a vorbit niciodată de aducerea lor acasă. Cu ieşiri intempestive, necontrolate, cu un sac fără fund de violenţă verbală, insulte, golănisme  şi înjurături marinăreşti, din primele clipe ale mandatului său și până la sfârșit Băsescu a deteriorat iremediabil relaţiile cu Rusia, retorica sa antirusă, patetică, a fost constant sancționată de Moscova oficială, media rusească l-a considerat pur și simplu  o ameninţare la adresa Europei postbelice, sub cele două mandate ale sale relațiile politice româno-ruse au "înghețat" complet. În schimb, în martie 2005, la Washington, asumându-și pur și simplu poziția de purtător de cuvânt al neoconservatorilor americani, troțkiști și de profesie adversari ai Rusiei oricare ar fi ea, sovietică sau postsovietică, a cerut la Washington o intervenție energică a Congresului SUA pentru așa-zisa "internaționalizare" a Mării Negre, adică deschiderea ei discreționară pentru flotele militare ale SUA și NATO.

Alegerile prezidențiale în Belarus
© Sputnik / Виктор Толочко

Apoi, la summitul NATO de la 2-4 aprilie 2008, la București, toate planurile expansioniste ale președintelui american  la Marea Neagră, admiterea Ucrainei și a Georgiei în NATO etc. au fost date peste cap de veto-ul europenilor occidentali. Bucureștiul a fost Stalingradul lui Bush Jr. și a neoconservatorilor din administrația sa. Dar, dacă Bush Jr. și-a consumat ultimul an de mandat într-un anonimat desăvârșit, nu la fel s-a întâmplat cu Băsescu. A fost preluat de următoarea administrație, Obama și în 2011 a dat ultima sa lovitură, a semnat la Washington un acord pentru instalarea în România a unei baze de rachete americane, la Deveselu, unică și aceasta în toată Europa de Est.

L-a susținut în 2014 în România și la americani pe următorul președinte, Iohannis, i-a transferat starea de vasalitate oarbă față de Washingtonul suzeran, precum și întreaga sa "moștenire" de relații româno-americane, rezumată în trei cuvinte: militărie, militărie şi iarăşi militărie. Aceasta a fost calea către tranzacția cu rachete Patriot americane pentru România anunțată zilele trecute la Washington și București. O tranzacție a guvernului României fără negocieri și fără obiecțiuni ale părții române. O tranzacție a "guvernului său"  aplaudată de Iohannis, și el un președinte-vasal supus  necondiționat, la fel ca predecesorul lui, rigorilor megabeneficiarului extern.           

Și, unde a ajuns astăzi România lui Iohannis în raporturile cu SUA?A ajuns acolo, că nimeni și nicăieri, de la un prim-ministru amețit la propriu și figurat, și până la  media locală nu a discutat nimic despre o achiziție apreciabilă pentru orice buzunar din lume, de 3,5 miliarde dolari. Nu s-a spus nimic, deși în State Unite  și în alte părți politicieni, membri, comisii, comitete și subcomitete ale Congresului de pe Hill au dezbătut de ani de zile și au făcut publice opinii, multe controversate, despre  rachetele Patriot.

Deși numeroase documente militare provenite de la experți, inspectori, utilizatori etc. din țări care au folosit în războaie aceste rachete, au exprimat obiecții serioase în ce privește eficiența lor în condiții de luptă. Deși reputata publicație "Foreign Policy"  tipărită  acum 50 ani la Washington de către celebrul politolog Samuel Huntington (Ciocnirea civilizațiilor), pur și simplu își intitula în martie 2018 un comentariu acid:  "Rachetele Patriot sunt făcute în America și o dau în bară în lumea întreagă"; sau "New York Times"  în 1991: "După război: și-au făcut treaba rachetele Patriot? Nu prea bine, zic oamenii de știință" etc. Deși undeva, în Orientul Mijlociu, au fost lansate rachete Patriot împotriva unei  drone și astfel o amărâtă de jucărie quadropteră de 200 dolari a consumat un "Patriot" de 3,4 milioane de dolari. Deși prețurile date publicității arată limpede, că România plătește 10 milioane de dolari pentru o rachetă (cifre oficiale românești: 450 rachete sol-aer, în valoare totală de 3,9 miliarde euro, 1 euro = 1,17 dolari, adică valoarea tranzacției în dolari egală cu 4,56 miliarde dolari, adică o rachetă costă în realitate 10,13 milioane dolari), de unde a scos PM Orban  8 milioane? Deși, în continuare se poate ridica întrebarea: cum a ajuns guvernarea Iohannis-Orban la prețul de 10 milioane pentru o rachetă Patriot, când Departamentul de Stat al SUA ne-a anunțat recent, că Emiratele Arabe Unite  au negociat și obținut de la Raytheon și Lockheed Martin  452  rachete Patriot, ca și cele pentru România, la prețul total de 2,7 miliarde dolari, adică  5,77 milioane  o rachetă, adică cu 41 %  mai ieftină decât cea negociată de guvernarea de la București (?! vezi Defense News, Washington, D.C., May 3, 2019) Deci, despre ce vorbim: patrioți, sau patrihoți?           

În sfârșit, un lucru bun s-a petrecut în România zilele trecute, cu ocazia sosirii aici a rachetelor Patriot americane. Și, pentru acest lucru bun, mulțumim pe această cale lui Raytheon, că le-a denumit, cum le-a denumit. De foarte mulți ani, peste 30, românii nu au mai văzut, auzit, rostit sau citit în această țară un cuvânt pe cale de dispariție din limba română: cuvântul Patriot.

186
Tagurile:
Patriot, NATO

Загрузка...
Председатель Еврокомиссии Урсула фон дер Ляйен.

Europa luptă pentru uniformizare liberală și totalitarism democratic

145
(reînnoit 20:53 25.09.2020)
Noul Război Rece, deja declarat de facto de către Occident, intră într-o fază complet nouă, când retorica anti-rusească este inevitabil urmată de apeluri la persecuția propriilor disidenți, ale căror opinii nu se încadrează în ideologia oficială.

Editorial realizat de Vladimir Kornilov

Și pe măsura evoluției situației, se dovedește că Rusia nu mai reprezintă ținta principală a tuturor acestor atacuri și sancțiuni anti-rusești, reflectează editorialistul RIA Novosti.

S-ar părea că ultimele rezoluții ale Parlamentului European cu privire la Rusia și politica rusească, care conțin chiar și o cerere de modificare a Constituției noastre, nu puteau fi mai dure decât atât. Însă iată că șefa Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, vorbește de la tribuna aceleiași instituții - și în discursul ei oficial a menționat Rusia doar o singură dată. Dar ce mențiune! Ea îi amenință direct „pe cei care favorizează relațiile mai strânse cu Rusia”. Adică, este mai degrabă un apel nu atât față de Moscova, cât către acele state și mai ales grupuri politice din cadrul Uniunii Europene însăși, care încă îndrăznesc să spere la o abordare mai sănătoasă a Bruxelles-ului față de politica externă. Fostul ministru german al Apărării avertizează astfel opoziția europeană: „Mergem după voi”.

Mai mult decât atât, presa occidentală în acest discurs extins scoate în evidență această scurtă mențiune a Rusiei ca mesaj principal, plasând-o pe primele pagini: ”Liderul Uniunii Europene avertizează împotriva menținerii unor legăturilor cu Rusia”. Adică, această teză ar trebui adusă la cunoștința publicului și auzită de toți cei care sunt etichetați cu regularitate de aceeași presă drept „idioți utili ai Kremlinului”.

Nu există nicio îndoială că înăsprirea puternică a atitudinilor față de opoziția internă nu este o reacție la scandalul din jurul „pacientului de la Berlin”, așa cum susțin unii politicieni europeni. Este mai degrabă un răspuns la scandarea masivă "Putin! Putin!" la zidurile ambasadei ruse la Berlin. Este, de asemenea, teama de a auzi cuvântul adevărului, care, după cum se dovedește, câștigă din ce în ce mai mult respect în Germania însăși.

Ziarul german ”Süddeutsche Zeitung” a indicat direct zilele trecute asupra acestei „probleme”. Iată citatul: ”Influența mass-mediei de stat ruse este mare în Germania, unde otrăvirea lui Navalnîi a provocat o mulțime de controverse. Articolele din ”RT Deutsch”, departamentul germanofon al televiziunii de stat, sunt incredibil de populare: conform SEAE (Serviciul European pentru Acțiune Externă. - Nota autorului) este al doilea cel mai citat site pe rețelele de socializare din Germania".

Autorii ”Süddeutsche Zeitung” nu sunt în stare să mediteze asupra faptului de ce se întâmplă acest lucru, precum și de ce popularitatea ziarelor germane a scăzut brusc în ultimii ani. În opinia lor, principalul obiectiv al mediilor de informare rusești în Europa este de a „pune totul la îndoială” în cadrul armonioasei societăți europene. Mă întreb, de când consideră jurnaliștii occidentali că a avea îndoieli este ceva rău și teribil? O Europă aparent democratică a condamnat întotdeauna (cel puțin în cuvinte) totalitarismul și consensul oficial. Și acum jurnaliștii și politicienii occidentali sunt sincer surprinși de ce compatrioții lor, încercând să găsească ceva sens în știrile despre „otrăviri” și „ingerințe”, caută o alternativă sănătoasă ziarelor locale și canalelor de știri care, fără nicio analiză critică, transmit doar „singura versiune corectă" lansată de sus.

Acest lucru este valabil nu doar pentru Germania. Practic în orice țară din Europa veți constata discuții despre motivul pentru care punctul de vedere „pro-rus” este atât de popular în mass-media non-sistemică și în rețelele sociale. Expertul ceh Jan Shir, de exemplu, explică acest lucru prin „nepregătirea” jurnaliștilor. Ei trebuie doar să fie „corect orientați”: iată dacă i-ați face ca să nu-i numească ”separatiști” pe rebelii din Donbass, ci „armata rusă” - și vom obține imediat rezultatul dorit. Și cui îi pasă că nimeni nu a găsit armata rusă în Donbass în toți acești ani! Principalul lucru, la urma urmei, este să le impui cititorilor o imagine „neestompată” care să nu permită punerea la îndoială și interpretări diferite. Și pentru aceasta, potrivit lui Shire, ar trebui invitați la televiziunea cehă numai experți „corecți”, care nu își permit (ce groază!) să se îndoiască de „interesul regimului rus în otrăvirea lui Navalnîi și că asta s-a făcut cu ajutorul substanței ”Novichok”.

Oare Shire și alți experți ca și el nu știu că orice persoană cu o gândire sănătoasă, aflând informații despre „ocupanții” ruși sau „Putin otrăvitorul” în toate ziarele fără excepție, va încerca, mai devreme sau mai târziu, să găsească o confirmare acestor „fapte” senzaționale.

Și, fără a găsi nimic în ziare, sigur că va apela la surse alternative. De fapt, aceasta (și nu unele intrigi ale inamicului intern) explică faptul că mass-media rusească este din ce în ce mai populară în Europa. Aceasta oferă posibilitatea să privești măcar la o problemă sau alta din diverse unghiuri și să tragi propriile concluzii. Iată de ce se tem experții occidentali, obsedați de lupta împotriva Rusiei și de curățarea disidenței în Europa.

Un alt exemplu recent, care scoate la iveală această obsesie, sunt alegerile locale desfășurate în această săptămână în mai multe regiuni ale Italiei. Speriați de perspectiva victoriei partidului de opoziție „Liga” care gravitează spre flancul drept, în Toscana tradițional „roșie”, mass-media a scos din nou la lumină cartea anti-rusească, care a reamintit de povestea demult uitată despre „finanțatorii din Rusia”. Principala „dovadă”: un anumit proprietar al unei companii electrice, asociat odată cu „Liga”, are o soție rusoaică și ... și-a transferat banii în Rusia. Deși un astfel de „scandal” dezminte de fapt acuzațiile aduse „Ligii”, se dovedește că banii merg în Rusia și nu invers. Dar cititorul trebuie să fie convins în orice caz de legăturile opoziției cu Kremlinul, indiferent dacă acest lucru este logic sau nu.

Declarațiile liderului „Ligii”, Matteo Salvini, despre faptul că nimeni nu a găsit „nici o rublă, nici o matrioșka” la el în toți acești ani nu prezintă deloc interes pentru mass-media liberală italiană și pentru politicienii de la Bruxelles. Susținând aceste speculații, unul dintre ideologii și principalul purtător de cuvânt al liberalilor europeni, Guy Verhofstadt, în sala Parlamentului European îl acuză public pe Salvini că a primit „bani de la Putin”. „Personal, consider că este un scandal faptul că acești oameni care încearcă să ne dea lecții primesc bani pentru a distruge Uniunea Europeană”, a spus fostul prim-ministru al Belgiei.

De fapt, aceasta este esența „acuzațiilor” aduse împotriva opoziției interne - nu contează dacă este într-adevăr pro-rus, dacă are sau nu legături cu Moscova. Principalul lucru este să-i închidem gura. Și ce ar putea să răspundă adversarul tău dacă îi spui în față că unul dintre susținătorii săi are o soție rusoaică sau o matrioșka? O metodă care a fost testată mult timp în mai multe țări europene.

Acesta este sensul amenințărilor flagrante care au răsunat la adresa adversarilor din gura noii „doamne de fier” a Europei, Ursula von der Leyen. Războiul rece este imposibil fără o vânătoare de vrăjitoare. Europa nu va lua prizonieri în cursul acestui război, amenințând că îi va distruge pe toți cei pe care îi declară „a cincea coloană”. Și acesta este doar începutul.

Opinia autorului ar putea să nu coincidă cu poziția redacției.

145
Tagurile:
Libelulă, Europa
Tematic
Riscă eliminarea din Europa League: FCSB - FK Backa Topola
Ce urmează pentru FCSB și CFR în Europa League?
Covid-19: OMS așteaptă creşterea numărului de morţi în octombrie și noiembrie în Europa
Caz unic în Europa: demență ucigașă în Timișoara lui Robu
Șeful Comitetului de Investigații: Europa nu reacționează la neonazism

Загрузка...
Proteste în Minsk

Proteste în Belarus: au fost reținuți zeci de demonstranți

0
Câteva zeci de persoane au fost reținute în timpul demonstrațiilor împotriva lui Lukașenko în Minsk.

BUCUREȘTI, 26 sep – Sputnik. Câteva zeci de persoane au fost reținute în timpul manifestațiilor neautorizate în Minsk din această sâmbătă, informează RIA Novosti, citând forțele de ordine din capitala Belarusului.

“Au fost reținute câteva zeci de persoane pentru contravenții administrative”, a declarat serviciul de presă al direcției generale a afacerilor interne a comitetului executiv orășenesc din Minsk.

Sâmbătă la Minsk a avut loc o nouă acțiune de protest a femeilor.

Acțiunile de protest în mai multe localități din Belarus s-au declanșat după alegerile prezidențiale din 9 august 2020, în care victoria a obținut-o actualul șef al statului, Aleksandr Lukașenko.

0
Tagurile:
Proteste, Minsk, Belarus
Тема:
Proteste în Belarus
Tematic
Borrell: Rusia poate contribui la un dialog intern în Belarus
Tu -160 rusești au zburat de-a lungul frontierelor Belarusului cu NATO
Bombardierele rusești au zburat de-a lungul frontiere vestice a Belarusului
UE și SUA: Polonia să se descurce singură cu Belarusul

Загрузка...