Serghei Lavrov

Dincolo de diplomație sau de ce a mers Lavrov în SUA

248
(reînnoit 07:38 12.12.2019)
Marți, ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, s-a întâlnit la Washington cu președintele SUA, Donald Trump. Editorialistul Sputnik, Gevorg Mirzayan, explică de ce ce a fost necesară această întâlnire.

Editorial de Ghevorgh Mirzayan

Pe data de 10 decembrie, ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, a întreprins o vizită la Washington, la invitația omologului său american Mike Pompeo. Lavrov s-a întâlnit nu doar cu secretarul de stat, ci și cu președintele american Donald Trump. Ministrul și președintele au avut ceva de discutat - atât subiecte populare, cât și probleme reale și perspectivele relațiilor.

De ce a fost necesară această întâlnire

La prima vedere, întâlnirea pare să nu fi fost conformă uzanțelor diplomatice. Lavrov, fiind ministru de Externe al Rusiei, ar fi trebuit să se întâlnească doar cu omologul său american, nu și cu președintele. Cu toate acestea, regula protocolară a fost încălcată nu doar de americani, dar și de ruși (să ne amintim de întâlnirea dintre Putin și Pompeo din luna mai a acestui an). Președintele se întâlnește personal cu un ministru de Externe doar în cazul în care aceștia cu adevărat au ce să discute sau când omologul său (un alt șef de stat) nu poate veni. Și, așa cum a menționat în mod pertinent Sergei Lavrov, comunicarea este utilă, iar comunicarea este întotdeauna mai bună decât absența ei. Mai ales în această perioada destul de dificilă pentru relațiile bilaterale.

Evident, nu toată lumea este de acord cu el. Adam Schiff, președintele Comisiei Informații a Camerei Reprezentanților (unul dintre principalii promotori ai procesului de demitere a lui Donald Trump), s-a dezlănțuit într-o postare plină de revoltă pe Twitter, în care critică chiar faptul întâlnirii celor doi.

”Dușmanii sunt invitați la noi, aliații nu sunt lăsați... Astăzi ei pot sărbători succesul propagandei ruse”, a declarat Schiff.

De asemenea, și presa americană și-a manifestat nemulțumirea - și asta pentru că întrevederea s-a desfășurat cu ușile închise, departe de ochii presei.

Dacă e să discutăm despre esența negocierilor, atunci, potrivit lui Trump, aceasta a fost o „foarte bună întâlnire cu ministrul Afacerilor Externe și reprezentanții Rusiei” la care părțile au discutat mai multe chestiuni. Este vorba de perspectivele comerțului bilateral, chestiunea Iranului, Coreei de Nord, a Tratatului INF, a controlului armelor nucleare, precum și ingerințele în alegerile din America. Ingerințe care, cel mai probabil, nu a fost discutate în mod serios (bine, ce ar fi de discutat?), dar pe care Trump nu ar fi putut să nu le includă în lista subiectelor, deoarece altfel Congresul și presa democratică l-ar ”mânca de viu”.

Pe de altă parte, a existat un subiect pe care Trump nu l-a pomenit intenționat - din același considerent de a nu fi devorat de democrați. Este vorba despre Ucraina, asupra căreia, potrivit Congresului, Trump face presiuni pe toate căile, dorind să o folosească pentru atingerea obiectivelor sale de politică internă și externă.

Un șir de experți se arată convinși că președintele american este gata să ”vândă” Moscovei refuzul SUA de sprijin real Kievul în schimbul unor concesii în alte chestiuni (a se vedea cazul Iranului, Coreea de Nord și, de asemenea, Siria și China care nu sunt menționate în listă). Iată de ce, Trump a fost cu siguranță foarte curios să afle de la Sergei Lavrov despre bilanțul summitului ”normand”. Nu atât despre textul comunicatului, cât despre modul în care este perceput Zelenski de autoritățile ruse, după întrevedere și după mai multe ore de negocieri, și cum este apreciată capacitatea acestuia de a ajunge la un acord. Și să nu audă acest lucru de la Pompeo, cu care lavrov a discutat subiectul în cadrul întâlnirii bilaterale, ci personal din gura ministrului rus.

Nevoia de a discuta chestiuni mai simple

Este de remarcat că mass-media și experții de ambele părți au pus accent pe chestiunile de pe agenda negocierilor. Americanii, bineînțeles, au stors tot soiul de sensuri din chestiunea așa-zisei ingerințe ruse în alegerile din SUA. Au întors pe o parte și pe alta oferta lui Lavrov cu privire la declasificarea corespondenței purtate prin canale închise etc. Acest subiect, potrivit jurnaliștilor americani, se bucură ce cel mai mare interes din partea cititorii lor.

„La Washington, șeful diplomației ruse își susține nevinovăția în chestiunea ingerințelor în alegeri”, titrează ”Politico”.

În versiunea engleză, aceasta apare ca ”pleads innocence” - o frază folosită de un acuzat în timpul unui proces de judecată. Este clar că, în opinia presei americane, Lavrov a și fost la un proces - al cetățenilor Statelor Unite.

Judecând însă după textul conferinței de presă al lui Lavrov și a accentelor puse de jurnaliștii ruși, se pare că Moscova a pus accentul pe discutarea problemelor ce țin de control al armelor. În primul rând, pe prelungirea celui mai recent Tratat cu privire la reducerea armamentului strategic ofensiv (START-3). Rusia îi propune Americii să aleagă orice opțiune de prelungire a acestui acord până la sfârșitul acestui an, pentru a nu întârzia până în 2021, când acesta expiră.

Chestiunea armelor strategice ofensive este cu siguranță mult mai importantă decât ingerința Rusiei în alegerile americane din 2016, cu toate acestea, nu ar trebui să fie cea mai importantă în procesul de negocieri. Este important și necesar să se discute despre reducerea numărului de rachete care nu vor zbura niciodată (pentru că dacă vor zbura, acesta va fi sfârșitul întregii omeniri), dar această discuție nu contribuie la apropierea dintre Moscova și Washington.

Pentru a depăși această criză în relațiile bilaterale sunt necesare acorduri și înțelegere reciprocă nu doar în chestiuni de maximă importanță, ci pe chestiuni mai simple, cotidiene, cultivând astfel încredere și conștientizarea beneficiilor reale de pe urma cooperării cu Rusia. În chestiuni precum Siria, Ucraina, Coreea de Nord și chiar Iranul cu China. Adică probleme relevante ale relațiilor internaționale, în care Rusia și Statele Unite au anumite interese comune.

De fapt, Trump - fiind o persoană pragmatică - este pregătit pentru o astfel de discuție. Și, deja de mult timp, arte o listă proprie de doleanțe.

Sprijin în procesul de ”denuclearizare” și presiune diplomatică asupra Coreii de Nord, o oarecare diminuare a cooperării strategice ruso-chineze, măsuri de reducere a influenței Iranului în Siria și în întregul Orient Mijlociu, modus vivendi în Ucraina.

Desigur, multe dintre aceste chestiuni Moscova nu este pregătită să le discute - pe de o parte din cauza condițiilor inacceptabile, pe de altă parte - din cauza incertitudinii privind capacitatea lui Trump de a impune posibile acorduri trecând peste „cruciații democrați” din Congres. Cu toate acestea, calea, după cum știți, poate fi parcursă doar de cel care pornește la drum. Și pentru a o urma nu trebuie să te judeci și să înjuri, este nevoie de întâlniri mai dese și de mai mult dialog.

248
Tagurile:
SUA, Serghei Lavrov, Donald Trump
Военнослужащие армии США в провинции Кандагар, Афганистан

Americanii aruncă Rusiei o "bombă afganeză"?

513
După ce Joe Biden a anunțat, la mijlocul lunii aprilie, decizia de a amâna data retragerii complete a trupelor din Afganistan – de la 1 mai la 11 septembrie, sângele se varsă din ce în ce mai mult în această țară țară.

Editorial realizat de Piotr Akopov

Numai pe 8 mai, în urma exploziei din raionul Dasht-e-Barchi din Kabul au decedat aproape șaizeci de oameni, în principal școlărițe cu vârsta cuprinsă între 11 și 15 ani. Ce se întâmplă? Cineva nu vrea să-și retragă trupele sau, dimpotrivă, cineva îi îndeamnă pe americani, îi forțează să plece? Și ce se va întâmpla după ce vor pleca aceștia din urmă?

Pentru Rusia, aceasta nu este o întrebare lipsită de importanță: în ciuda prăbușirii URSS-ului, ea mai are încă, de fapt, o frontieră comună cu Afganistan. Tadjikistanul, care înglobează în sine cea mai mare parte a fostei frontiere sovietice cu Afganistan, face parte din CSTO – adică este aliatul nostru militar (al Rusiei - nota redacției). Uzbekistanul și Turkmenistanul, care au graniță comună cu Afganistan, sunt, de asemenea, incluse în zona intereselor noastre naționale (rusești - nota redacției) și a responsabilității noastre (a rușilor - nota redacției). Dacă în Afganistan va izbucni un adevărat război civil, fumul conflagrațiilor sale va acoperi întreaga Asie Centrală și, în cel mai rău caz, flăcările se vor răspândi și spre ea, doar în Afganistan trăiesc aceleași popoare ca și în toate cele trei ex-republici sovietice menționate mai sus. În Rusia, există chiar presupuneri că retragerea trupelor americane nu reprezintă o înfrângere, ci o diversiune împotriva noastră: se spune că Washingtonul sustrage în acest fel atenția Kremlinului – spre est, unde totul va arde în timpul apropiat, iar rușii vor fi nevoiți să-și folosească toate forțele pentru a ʺstingeʺ coșmarul din Asia Centrală. Poate, în general, ar trebui să le cerem americanilor să rămână?

Astfel de pseudo-conspirații sunt ridicole: americanii nu au realizat nimic din ceea ce au vrut în Afganistan (este o altă chestiune că toate visele lor erau din start nerealiste sau absurde).

Au lichidat "Al-Qaida"* – ea avea regimente și divizii sau ea a fost și rămâne o organizație de rețea, care leagă diferite structuri și grupări în diferite părți ale lumii islamice? Da, sunt grupuri radicale, dar ocupația americană a Afganistanului a crescut doar ura față de Yankees în lumea islamică, adică a favorizat, în esență, sporirea influenței jihadiștilor.

Au învins Talibanul? Dar el va veni la putere la Kabul în viitorul apropiat – după plecarea americanilor: fie în mod pașnic, ca parte a guvernului de coaliție, fie în mod militar – atunci deja de unul singur.

Au vrut americanii să preseze, din Afganistan, Rusia și China (precum și Iranul), pentru a amenaja o platformă destinată prezenței permanente în regiunea cheie a Eurasiei? Au vrut, dar pentru acest lucru trebuiau să ʺrepareʺ cu adevărat Afganistanul și să-l ia sub controlul lor – nu s-a întâmplat nimic de acest gen. Americanii vor fi obligați nu doar să plece – în cel mai rău caz, vor fi nevoiți să ia cu ei și zeci de mii de afgani, care au lucrat pentru ei. Acei colaboratori, complici ai ocupanților – doar așa sunt numiți nu numai de talibani. Adică, pozițiile SUA în Afganistan vor fi nu, pur și simplu, subminate, ci distruse.

Dar SUA, după plecare, vor să se stabilească în țările vecine? Iată și The Wall Street Journal a infomat sâmbătă că Washingtonul "caută platforme regionale pentru a desfășura trupele și a exercita controlul asupra talibanilor după retragerea trupelor din Afganistan". Printre opțiunile luate în considerare se numără atât țările vecine, cât și țările mai îndepărtate, de exemplu Emiratele Arabe Unite. De asemenea, se analizează posibilitatea de desfășurare a navelor Marinei SUA în Golful Persic.

Biden a promis deja că, dacă "Al-Qaida"* sau ISIS * vor reprezenta o amenințare pentru America sau pentru interesele acesteia în Afganistan, atunci SUA vor efectua atacuri aeriene. Dar americanii vor să aibă posibilitatea de a reacționa rapid, deoarece după 11 septembrie (și chiar se vorbește despre jumătatea lunii iulie) în Afganistan nu vor rămâne trupe americane sau străine – și ce vor face în cazul unui atac asupra ambasadei americane (în care vor să lase până la 1000 de persoane)? Să trimită ajutor din Pakistan? Este prea departe, dar și relațiile cu el se înrăutățesc pe zi ce trece, prin urmare "cea mai preferabilă opțiune pentru crearea bazelor militare ar fi Uzbekistanul și Tadjikistanul, care au o frontieră directă cu Afganistanul și, în caz de necesitate, ar asigura deplasarea rapidă a trupelor".

Совместные военные учения вооруженных сил Грузии и США Достойный партнёр
© Sputnik / Александр Имедашвили, STF

Dar există o problemă – Rusia și China pot împiedica realizarea planurilor americane, notează The Wall Street Journal. Desigur, așa și este: nimeni nu le va permite americanilor să se consolideze în Asia Centrală. După 11 septembrie 2001, Rusia a permis Statelor Unite să stabilească baze în Kârgâzstan și Uzbekistan, dar atunci și Rusia era slabă, și relațiile cu Statele Unite nu se aflau într-o stare de confruntare activă. Acum nu se mai poate discuta despre niciun fel de consolidare, inclusiv temporară, a americanilor în Asia Centrală: după 20 de ani de ocupație a Afganistanului, ei vor trebui să părăsească complet regiunea. Va răspunde pentru securitatea acesteia Organizația pentru Cooperare de la Shanghai (OSC), creată de Rusia și China, care include acum nu numai toate republicile din Asia Centrală, ci și India și Pakistan, iar în curând și Iranul va deveni membru cu drepturi depline.

Adică, Afganistanul va fi complet înconjurat de state-membre ale OSC, în timp ce el însuși are doar statut de observator. Kabulul nu a fost admis în OSC din motive complet obiective: o țară ocupată și lipsită de suveranitate deplină nu poate fi membru al alianței. Scopul OSC – menținerea păcii în Asia, în primul rând în Asia Centrală. OSC nu dispune deocamdată de trupe proprii de menținere a păcii, dar nici nu există nevoia de a trimite trupe în Afganistan, de a înlocui unii ocupanți cu alții.

Afganii se luptă între ei de mai bine de patruzeci de ani, iar de 28 de ani se luptă și cu trupe străine. Este necesar să se asigure condiții politice pentru un dialog complexiv intra-afgan și, dacă nu reconciliere, atunci cel puțin o coabitare armată, dar pașnică a diferitelor popoare, structuri politice, religioase, tribale și clanale. Fără interferențe externe, cu atât mai mult atlantice, dar cu participarea activă (și influența) tuturor vecinilor și a țărilor apropiate – Rusia, China, Pakistan, Iran și India.

Deși și Statele Unite ar putea și ar trebui să ia parte la reconcilierea afganilor între ei – numai că atitudinea față de susținătorii lor din Afganistan, după retragerea trupelor, se poate dovedi a fi un obstacol în calea oricărui dialog. Oricum ar fi, principala sarcină a responsabilității pentru Afganistan, după plecarea americanilor, va reveni OSC și, mai ales, celor trei participanți ai săi: Rusia, China și Pakistan (cu toată complexitatea relațiilor afgano-pakistaneze din cauza pashtunilor divizați de ʺlinia Durandʺ). Acest lucru este și în interesul lor, și în interesul poporului afgan. Cele mai complexe și mai variate contradicții interne din Afganistan nu reprezintă un motiv pentru a renunța la ea sau pentru a se proteja cu un zid militar de jur împrejur. Al doilea scenariu este pur și simplu imposibil, iar primul nu corespunde intereselor vecinilor săi și intereselor marilor superputeri asiatice, inclusiv ale Rusiei.

Афганистан. Талибы.
© AP Photo/ Ishtiaq Mahsud, File

Sarcina minimă a OSC – împiedicarea răspândirii problemei afgane în afara țării, până la nivelul când CSTO va fi nevoită să se ocupe de aceasta. Iar sarcina maximă – ʺîmpingereaʺ tuturor părților afgane către o reconciliere reală și construirea unui nou Afganistan federal. Un popor curajos, care a trecut prin atâta durere, trebuie, într-un final, să ducă o viață liniștită, independentă și pașnică în țara lui montană. Nu ca în Elveția, desigur, deși și cantoanele elvețiene, la fel, au luptat între ele, ultima dată chiar destul de recent după standardele istorice – la mijlocul secolului al XIX-lea.

Afganistanul nu va deveni Elveția – și toate încercările de a transfera normele occidentale pe pietrele sale au rănit doar țara – dar el are tot dreptul să se transforme dintr-un focar de tensiune pentru Asia Centrală într-un vecin pașnic pentru toți prietenii săi. Este necesar doar să-i ajutăm pe afgani să revină la o viață pașnică independentă – pentru ei înșiși și nu în numele intereselor geopolitice și al experimentelor strategilor străini.

* Organizație teroristă interzisă în Rusia.

513
Tagurile:
Rusia, Afganistan

Загрузка...
Nicolae Ceaușescu

Luminile și umbrele unui veac de Partid Comunist Român

960
(reînnoit 07:33 09.05.2021)
Știu că voi stârni criticii cu acest text, dar sper ca românii să nu devină într-atât de semidocți încât să considere comunismul răul absolut - sau, mai grav, să-l șteargă complet din memorie, așa cum vor energumenii ”democrației” și ai capitalismului ”victorios”.

S-au împlinit 100 de ani de la înființarea PCR – o dată nu foarte importantă pentru istoria României – dar care, formal, marchează apariția celui mai puternic partid din istoria României, care a scris pagini ce au schimbat, cel puțin pentru un timp, destinul național.

Încep cu una dintre ideile care însoțesc actualmente orice discuție din spațiul public despre PCR: cum că ”rușii” au impus, cu forța armată, comunismul în România. Desigur, acuzația este absurdă, fiindcă nu ”rușii”, ci URSS a fost exportatorul de revoluție – un URSS care NU a fost creat de ruși – și nici condus la început de etnicii majoritari din marea țară.

La fel nici majoritatea celor din conducerea PCR-ului din 1921 nu erau etnici români. Dar... destinul a vrut ca în cele două țări partidul comunist să devină motorul dezvoltării naționale – dând un nou sens naționalismului – departe de accentele etniciste.

Am scris un prolog destul de lung, pentru a explica modul în care un personaj complex a schimbat cel mai nou sistem social politic și economic aplicat până acum, creând unul care a produs miracole economice și de dezvoltare socială, de educație și chiar de conștiință, dar și victime cumplit de multe.  

Stalin și transformarea comunismului

Stalin era gruzin – osetin – și, ca o picanterie, există o îndepărtată legătură de sânge între osetini și români, mai ales cu cei din zona Moldovei; lui Stalin i se datorează schimbările esențiale ale comunismului. El transformă comunismul leninist – troțkist, pe care l-am numi azi progresist, într-un comunism al dezvoltării naționale forțate, pe toate planurile!

Stalin a înțeles că visele lui Buharin despre agricultură și meșteșuguri nu vor fi capabile să asigure nici măcar subzistența uriașei țări - ci rolul acesta revenea industriei. Așa că a început dezvoltând energetica, înțelegând importanța sectorului, iar prima sa mare lucrare a fost barajul - hidrocentrala Niprului, Dneproges, urmat de sute de hidrocentrale și termocentrale, bazate pe cărbunele din ”inima energetica a Uniunii, Donbass. A urmat apoi industria grea, siderurgia, construcția de mașini – supunând poporul unui efort extraordinar, dar realizând un miracol al dezvoltării economice.

Un aspect important – Stalin NU a făcut asta din ”inspirație” – ci după ce s-a consultat cu cei mai buni economiști, ingineri și alți specialiști de marcă. Vă aduce asta aminte de ceva? Cu siguranță… dar nu e tot!

Stalin a înțeles că agricultura individuală nu asigură hrana numeroasei populații, o populație întinsă pe zone diferite, care necesita o redistribuire a unei producții controlate, nu pe modelul face fiecare ce și cum dorește. Da, a folosit metode dure, au fost crime,  dar foametea din 1932-33, inclusiv episodul ”holodomorului”, nu a existat după colectivizarea începută în 1928-29 și terminată în 1937. 

Stalin a declanșat cea mai mare campanie de alfabetizare - peste 100 de milioane de sovietici au învățat să citească și să scrie. În artă, URSS a devenit un promotor de prim rang al curentelor moderniste și postmoderniste – inclusiv un artist genial precum Brâncuși a fost promovat în URSS.

Așa cum spuneam, una dintre marile schimbări aduse de Stalin a fost transformarea comunismului inițial, renunțarea la ideile pe care acum le numim ”progresiste” - de libertinaj sexual, de internaționalism și anti-naționalism, de atacuri violente la biserică și credință. 

Naționalismul este văzut de Stalin ca un pericol doar în cazul în care este folosit pentru crearea de conflicte în societate. Despre Biserică, Stalin, fost elev de seminar, a înțeles importanța ei în conștiința rușilor și a slavilor, în general. Așa că i-a lăsat pe ruși să se roage, iar Biserica nu mai este atacată, ci tolerată. Nu este dărâmată nici catedrala Vasili Blajenîi din Piața Roșie – așa cum doriseră troțkiștii în anii 20, atunci opunându-se comisarul pentru cultură, Lunacearski. În spațiul românesc, ei nu au dărâmat biserica Mazarache, simbol al Chișinăului, care domina orașul de pe colină – și care a fost ascunsă după blocuri… după ”căderea” comunismului, nu în perioada aceea! 

Stalin a creat un naționalism sovietic, bazat pe mândria dezvoltării, a puterii statului și Armatei Roșii, dar s-a ferit de promovarea etniei dominante, deci de dezvoltarea naționalismului rușilor. Poate acesta este și motivul pentru care a existat partid comunist în toate republicile URSS, cu excepția celui al… RSFS Rusă! Da, nu a existat Partidul Comunist al RSFS Rusă, ci se considera că PCUS – al URSS este reprezentativ pentru Rusia!  

În fine, serviciile secrete… Deși Stalin este învinovățit de ”milioane de crime” comise de NKVD, iar Beria este văzut ca mâna cu care a comis crimele, adevărul este mult diferit. În primul rând, situația era de așa natură, încât duritatea era văzută ca singura soluție; nu numai în URSS, ci în întreaga lume. În al doilea rând, NKVD scăpase de sub control, iar sub Nikolai Ejov are loc ”marea epurare” (1936-1938), ba chiar și o tentativă de a lua puterea supremă. Teroarea NKVD este stopată de Stalin prin numirea lui Beria și executarea lui Ejov. Asta nu înseamnă că nu au mai fost victime ale uriașei transformări în mișcarea-i neînduplecată…

Pe scurt, Stalin și Partidul Comunist de sub comanda sa au creat marea URSS, o forță de nivel mondial, cu o dezvoltare economică impresionantă – inclusiv cu realizări de cel mai înalt nivel științific. De asemenea, ca medie per locuitor, populația URSS a atins un nivel al educației mult peste orice țară din lume. Și, să nu uităm, Stalin, cu toate greșelile și nenorocirile care i se pun în seamă – pe bună dreptate sau nu – a fost sufletul și mintea necruțătoare a rezistenței și apoi a victoriei asupra nazismului.

PCR – un parcurs cu etape complet distincte

De ce am scris atât despre Stalin la centenarul Partidului Comunist Român? Pentru că sistemul comunist în varianta lui Stalin a fost modelul dezvoltării statelor comuniste,  în primul rând economic și educațional – dar și ca atitudine națională. Din păcate, de multe și ca atitudine necruțătoare, generatoare de victime… Și, tot din păcate, apărarea spune că nu a fost singurul sistem care a produs victime. Toate, chiar toate au produs!

Așa se explică și diferențierea dintre etapele existenței și transformării PCR – aspect care înțeles și promovat de orice român de bună credință. Și un aspect pe care cei ce apar în spațiul public încearcă să îl omită. 

1921 – 1944: o apariție reprimată brutal

Prima etapă, care a influențat prea puțin societatea românească, este cea dintre 1921 și 1944. Aici pot fi făcute câteva remarci: PCR apare pe fondul unei perioade de mare deschidere ideatică din România anilor 1919 – 1922; înființarea PCR este reprimată brutal de autorități, fapt care duce la o adevărată revoltă a unor figuri importante ale intelectualității vremii.

Din presa vremii rezultă că mulți membri ai organizațiile lucrătorilor erau simpatizați ai comuniștilor – deci nu se poate spune că, la vremea înființării, nu existau decât puțini comuniști în România.

Primul secretar general al PCR, Gheorghe Cristescu zis ”Plăpumarul”, era o figură cunoscută în lumea Bucureștilor. Era proprietarul unui atelier de plăpumi și al unei cârciumi frecventată de persoane din toate mediile sociale, chiar și cele înalte. De asemenea, fiica sa, Tita Cristescu, a câștigat titlul de Miss România în 1926, fiind una dintre frumusețile epocii.

Comuniștii se implică în grevele din perioada Marii Crize, 1929 – 1933, reprimate sângeros de autoritățile țărăniste și liberale. În anii 20, mulți activiști PCR se refugiază în URSS, unde sunt pregătiți pe mai multe planuri, nu numai ideologic – de la acțiuni subversive, la conducerea unor colective, aceștia sunt pregătiți de școala sovietică.

1944 – 1945: sub semnul Armatei Roșii

A doua etapă începe cu anul 1944, când datorită victoriilor Armatei Roșii apropierea de URSS devine o necesitate pentru cei care urmăreau dărâmarea regimului Antonescu. În primul rând cercul Palatului, dar și oameni din Siguranță și din Armată iau legătura cu agenți comuniști – așa cum spuneam excelent pregătiți de URSS pentru activități subversive.

Rolul acestora, în frunte cu Emil Bodnăraș, este important în perioada lui august 1944 – și în săptămânile următoare, împotriva represaliilor germane și pentru preluarea puterii. Ulterior, odată cu intrarea trupelor sovietice, rolul comuniștilor devine decisiv, iar odată cu Guvernul Groza începe, practic, instalarea puterii comuniste – dar nu și a celei naționale.

1947 – 1954: Epoca marii prigoane

Acum, în 1945, începe a treia etapă din viața PCR, care se va întinde până la jumătatea deceniul 6 – în 1953-54, deci imediat după decesul lui Stalin.

Pentru a menține un control asupra României, Stalin trimite în fruntea instituțiilor persoane de origine evreiască – știind că aceștia vor introduce un regim dur, chiar de teroare, ca represalii după crimele comise de români contra evreilor în Transnistria și în URSS. Sunt prezenți și trimiși ai puterii de la Moscova, iar în România sunt trupe sovietice.

Atunci au loc marile condamnări – inclusiv ale unor fondatori ai PCR! – mutări domiciliare obligatorii și o adevărată prigoană contra partidelor istorice, contra românilor cu stare, dar și a unei mari părți a intelectualității.

Colectivizarea începe în 1949 și se încheie în 1962, dar cele mai dure momente se întâmplă în perioada 1950 – 1954. Practic, această perioadă, dominată de personaje fără legătură cu spiritul național, multe (re)venite din afară, este cea mai acuzabilă din istoria PCR. Totuși, acum are loc votarea planului de electrificare a României (de 10 ani, 1951-1960) și începe construirea hidrocentralei de la Bicaz (1950) și alte obiective importante pentru o Românie subdezvoltată și devastată de război.  

1954 – 1958 și 1958 – 1964: revenirea națională

Etapa a patra, 1954 – 1964 - sub conducerea lui Gheorghe Gheorghiu Dej, începe o politică de revenire națională. Sunt eliminați cei impuși în funcții de conducere în perioada stalinistă, totul sub privirile oamenilor Moscovei, care nu au obiectat. Mai mult, ca și în etapa trecută, URSS a ajutat România cu tehnologie și diverse facilitați.

De altfel, marea realizare a lui Dej este câștigarea încrederii depline a Moscovei (oricum, Dej se bucura de stima lui Stalin) iar ca urmare trupele sovietice părăsesc România în 1958 – fapt care nu s-a întâmplat în celelalte state din noul Pact de la Varșovia (1955).

Urmează o perioadă de dezvoltare - este finalizată hidrocentrala de la Bicaz și se construiește Vidraru, apoi se construiesc întreprinderi, căi ferate, cartiere de locuințe etc. De asemenea, începe deschiderea internațională a României.

De menționat că în 1964 sunt eliberați din pușcării ultimii deținuți politici. În concluzie, această a patra etapă este de transformare a comunismului într-unul de orientare națională, schimbare care va fi definitivată sub Nicolae Ceaușescu. 

1965 – 1980: inegalabilă epocă Nicolae Ceaușescu

În fine, etapa a cincea, care începe cu venirea lui Nicolae Ceaușescu la putere, ca secretar general al PCR, și se va întinde pe aproape 15 ani, până în 1980 – se caracterizează printr-o dezvoltarea fără precedent a României, pe toate planurile: economie, rol internațional, cultură, știință, educație, sănătate, sport, investiții în turism, nivel și condiții de trai, siguranța vieții etc.  

Sunt reintegrați în societate pe poziții demne de pregătirea lor marea majoritate a foștilor deținuți politici, iar scriitorii interziși sunt repuși în drepturi (cu câteva excepții).

Pe plan extern, Nicolae Ceaușescu și PCR scriu o pagină unică în istoria României, cu performanțe greu egalate de puține țări ale lumii: opoziția la intervenția din Cehoslovacia, intermedierea cu succes a relației Israel cu OEP și lumea arabă, relaționarea China – URSS, China – SUA, susținerea luptelor de eliberare din Africa și a dezvoltării statelor africane, implicarea în revenirea monarhiei spaniole, susținerea activă a mișcării de nealiniere, susținerea revoluțiilor populare din America latină etc.

Chiar dacă România dezvoltă relații excelente cu SUA și Europa occidentală, relațiile cu URSS rămân bune, dar nu apare niciun fel de subordonare – participările în CAER și Pactul de Varșovia fiind avantajos valorificate pentru economia românescă.

România a devenit vector de prim rang al luptei pentru pace și dezarmare. Absolut remarcabil și imposibil de egalat este recordul de vizite de stat, vizite oficiale și relaționări diplomatice de toate nivelurile realizat de Nicolae Ceaușescu și diplomații epocii sale.

Sub Nicolae Ceaușescu, PCR devine promotorul naționalismului luminat, fără tendințe etniciste, promovând prin educație, cultură, turism dat și prin economie tot ce era făcut în România de ”români, maghiari, germani și de alte naționalități”, cum menționa șeful statului în toate discursurile.

Același naționalism se manifestă prin promovarea studiilor și cercetărilor istorice, insistând pe aprofundarea unor figuri marcante – Burebista, Mircea cel Mare, Cantemir, Bălcescu, Cuza – și chiar s-a revenit asupra figurii Mareșalului Ion Antonescu.

Se acordă o importanță cu totul specială studiului literar, dar și publicării unor serii de opere ale clasicilor români, plus cercetări de excepție ale creației folclorice.

Nicolae Ceaușescu aprobă manifestări naționale - festivalul ”Cântarea Românei”, în Cultură, și ”Daciada”, în Sport. De asemenea, manifestările inegalabile de cântec și poezie realizate genialul Adrian Păunescu au generat creații superbe, rămase în tezaurul patriotismului românesc.

Realizările și investițiile acestei perioade sunt colosale – ar trebui pagini întregi pentru a fi enumerate – și ele cuprind TOATE domeniile și în TOATE zonele țării.

În concluzie, se poate spune că acești 15 ani ai ”Epocii Nicolae Ceaușescu” formează perioada de glorie a PCR – fiind  perioada de maximă dezvoltarea a României.

Și, da, Ceaușescu preia mult din comunismul național al lui Stalin – fără a introduce duritatea acestuia. Nici nu era nevoie… În plus, Ceaușescu a beneficiat de terenul pregătit de Gheorghiu Dej și de intelectualii care l-au ajutat, în primul rând Gheorghe Maurer și Alexandru Bârlădeanu, principalul opozant la planul Valev.  

1981 – 1989: singur împotriva tuturor

A șasea și ultima etapă a PCR, anii 80 – 1981-1989 – sunt dominați de dorința lui Ceaușescu de a se împotrivi deciziei Occidentului de a opri dezvoltarea statelor estice, prin tăierea creditărilor internaționale. Președintele României a încercat să își ducă la bun sfârșit planurile de investiții și dezvoltare, suplinind finanțările externe cu un efort uriaș intern.

Astfel, construirea unor mari obiective – tronsoane de metrou, ansamblul Casa poporului și arterele centrale ale Bucureștilor, Canalul Dunăre – București, mare parte din Combinatul Petrochimic Midia, spitale și policlinici, sute de întreprinderi, sute de mii de locuințe etc. etc, s-au făcut prin ”strângerea curelei” la nivelul populației. Acest fenomen s-a agravat după 1985, când Ceaușescu a decis, inexplicabil, rambursarea datoriei externe.

Printr-un efort uluitor, marcat de lipsuri în alimentație și condiții de trai, România lui Ceaușescu reușește această performanță unică pe plan mondial și în istorie – o țară fără nici o datorie externă!

Și tot ca un vis al lui Ceaușescu, poate utopic, dar care subliniază buna sa credință, a fost acea idee: ”omul de tip nou”. Inițial, era vorba de  ”omul de tip nou, comunist”. Apoi acesta s-a transformat în omul educat și profesionist, devotat patriei. Un om care, ca eroii din filmele epocii, renunța la orice avantaj pentru a-și face datoria și a-și păstra conștiința curată. O stare care se atinge prin ceea ce se numea ”înaltă conștiință civică, patriotică și revoluționară”. Da, un vis utopic, poate… Dar oare de ce acele filme rulează și acum, cu mare succes de public?!

Revin… Din păcate, această ultimă perioadă este caracterizată prin transformarea PCR într-o suprastructură dominată total de conducător. Un conducător care, chiar dacă era patriot și avea idei excepționale, devenise o țintă a propagandei și serviciilor externe – dar și un obstacol pentru liderul sovietic, Mihail Gorbaciov.

Practic, PCR devenise un partid fără personalitate, total supus conducătorului – nu pentru că acesta ar fi impus voința sa cu forța, ci pentru că liderii PCR știau că așa își vor face viața comodă, în condițiile în care Ceaușescu ducea tot greul țării.

Așa încât, odată cu căderea și executarea lui Ceaușescu, nici unul dintre foștii săi apropiați NU a fost în stare să ridice steagul PCR, să se expună.

De altfel, puterea ”democratică” venită la putere a avut grijă să îi arunce în pușcărie pe cei din familia lui Ceaușescu și pe membrii Comitetului Politic Executiv al PCR, dar și pe alte personalități din partid.

1990 – 1991: Comunismul – ”pericol” pentru Siguranța Națională
Nicolae Ceaușescu
© AP Photo / Dieter Endlicher

În 1990, PCR este aparent desființat, deși formal situația nu era clară. Apoi, prin Legea Siguranței Naționale din 1991 se pune o barieră apariției unor partide cu denumirea de ”comuniste”.

Astfel, în Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, la Art. 3. se arată:

Constituie amenințări la adresa siguranței naționale a României următoarele:

h) inițierea, organizarea, săvârșirea sau sprijinirea în orice mod a acțiunilor totalitariste sau extremiste de sorginte comunistă (…) care pot pune în pericol sub orice formă unitatea și integritatea teritorială a României, precum și incitarea la fapte ce pot periclita ordinea statului de drept;

l) inițierea sau constituirea de organizații sau grupări ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a acestora, în scopul desfășurării vreuneia din activitățile enumerate la lit. a)-k), precum și desfășurarea în secret de asemenea activități de către organizații sau grupări constituite potrivit legii.

În Parlamentul României a existat de altfel aproape unanimitate când s-a propus scoaterea în afara legii a PCR – fiind remarcabilă o singură voce care s-a opus: Ion Rațiu! Venerabilul țărănist, revenit din exilul anglo-american, a susținut că NU este democratic ca un partid să fie interzis prin lege, ci trebuie să rămână la latitudinea cetățenilor dacă vor sau nu să voteze un astfel de partid.

1992 – prezent: marginalizații urmași ai PCR

O primă încercare de revenire a unui partid continuator al PCR este făcută de fostul premier comunist Ilie Verdeț, care înființează, în noiembrie 1990, Partidul Socialist al Muncii, avându-i alături pe poetul Adrian Păunescu și pe fostul lider ale tinerilor comuniști, Tudor Mohora.

În 1992 intră în Parlament, la limită, pentru ca la alegerile următoare să nu mai prindă ”pragul”… în mod suspect. În 2003, la doi ani după moartea lui Verdeț, PSM este absorbit de PCR.

Tot atunci, o grupare formată în jurul fostului deputat Constantin Rotaru spune nu dispariției PSM – și reface partidul. Ulterior, se votează la Congres transformarea în PCR… dar Tribunalul respinge denumirea. La ora actuală, partidul se numește Partidul Socialist Român – și se așteaptă o decizie CEDO privind interzicerea denumirii PCR.  

Între timp, Tribunalul a aprobat înființarea Partidului Comunist Român Secolul XXI, condus de Constantin Crețu.

Onoare lor!…

Revenind la anii 90 se cuvine să amintim că o încercare de refacere a PCR a fost întreprinsă de un tânărul cercetător de la Institutul de Cercetări Tipografice, Virgil Zbăganu, secretarul sindicatului tipografilor. Zbăganu înființează Comitetul de Reorganizare a PCR, presa reacționează dur. În 1992, tânărul intelectual marxist… este găsit decapitat pe șină de cale ferată! O moarte rămasă misterioasă…

Tot în primii ani după 1990, presa nou apărută dar și ziariști care slujiseră fostei propagande de partid au susținut o intensă prigonire a PCR și a tot ce era legat de ”comunism”.

Cu mici excepții – ziariștii și diverse personalități grupați în jurul lui Corneliu Vadim Tudor și Eugen Barbu (Revista România Mare), Ilie Neacșu (revista ”Europa”) și Dan Claudiu Tănăsescu (revista ”Săptămâna”) nimeni nu a luat apărarea PCR.

Concluzie: să NU uităm!

De fapt, blamarea PCR se bazează pe o mistificare – amestecul perioadelor, nediferențierea perioadelor ”impuse” față de cele în care comuniștii români au preluat puterea, ridicând România la cele mai înalte cote din istorie, la multe capitole.

Nediferențierea perioadei de 24 de ani sub Nicolae Ceaușescu de cea a anilor 50 este o uriașă nedreptate nu numai față de comuniștii români, dar și față de România.

Subliniez aici stupiditatea antinațională actuală, care face să existe mai multe instituții bugetivore care studiază ”crimele comunismului” – dar NU există nici măcar unul care să studieze ce a făcut bine comunismul! Altfel spus, suntem gata să ne blamăm propria istorie – dar și să aruncăm la gunoi toate realizările și modul în care s-a reușit.

Până la urmă, povestea PCR nu este o rușine pentru România – ci rușinea este a acelora care nu o spun corect: cu petele negre corect puse, dar și cu zonele luminoase evidențiate.

Din partea mea, sper să văd cum acest curent, comunismul național luminat, extrem de important pentru evoluția socială a lumii, să revină în prim plan în România.

Închei aici această prezentare, fără nici cea mai mică intenție de a fi trecut prin toate capitolele istoriei acestui extrem de important partid, care a marcat enorm istoria României. Sper ca românii să nu devină într-atât de semidocți încât să considere PCR, așa cum vor ”partenerii” de azi, răul absolut - sau, mai grav, să-l șteargă complet din memorie.

Pe lângă crime și orori mereu extrase din contextul epocii și scoase strident în evidență, PCR sub Nicolae Ceaușescu a demonstrat că România POATE și e capabilă de realizări mărețe. Ori, dacă alții vor să uităm asta, noi nu trebuie să o facem.

960
Tagurile:
Nicolae Ceaușescu, PCR

Загрузка...
Eugen Teodorovici

Teodorovici îi spune în față lui Iohannis: ”Nu cred în coincidențe!”

0
Fostul ministru de Finanțe face o legătură între problemele lui Dan Barna și o ascensiune a unui personaj controversat, care ar putea fi candidatul ”dreptei” la prezidențialele următoare.

BUCUREȘTI, 12 mai – Sputnik. Problemele cu care se confruntă actualmente Dan Barna au iscat multe comentarii, chiar dacă liderul USR neagă că ancheta îl va transforma într-un ”penal”.

Și, totuși, dacă asta se va întâmpla, Barna a anunțat că va demisiona din Guvern și, cel mai probabil, din fruntea USR. Ori, asta ar deschide calea unui alt personaj – Dacian Cioloș.

Cu toate astea, Iohannis nu pare deloc îngrijorat! ”Herr Iohannis, aveți un "#penal" cu funcție mare în "guvernul meu"‼️”, îi transmite, ironic, Eugen Teodorovici.

”Hai, fiți măcar puțin îngrijorat, dacă nu chiar siderat! Ditamai vicepremierul Dan Barna, cândva cu aspirații de președinte al României, acum cu aspirații de președinte USR-PLUS, mâine-poimâine iar cu vise de președinte de stat, tocmai ce are dosar la DNA trimis de către Departamentul de Luptă Anti-Fraudă!”, scrie Teodorovici, amintind că e vorba de ”Un "mizilic" pentru ”posibila săvârșire a unor fapte de natură penală” cu fonduri europene înainte de 2016...”

Teodorovici îi atrage atenția lui Iohannis că ”este unul dintre tinerii frumoși și liberi pe care cu mult aplomb îi susțineți necondiționat” – deci, ”nu se încadrează perfect în inițiativa publică "Fără PENALI în funcții publice”?

Pe de altă parte, Teodorovici nu crede în coincidențe: ”Este interesant de observat modul în care eliminarea lui Barna din ”peisaj” i-ar face ”pârtie” lui Cioloș, care se visează președinte al României, în 2024”.

Pentru Cioloș, poziția de Președinte al USR PLUS ”este o etapă necesară atingerii acestui vis, căci se apropie alegerile interne în noua formațiune politică”, scrie Teodorovici, încheind cu o altă ironie provocatoare pentru Iohannis: ”Oare n-ar fi oportun să introducem și sintagma "Fără SECURICI (😉) în funcții publice”?!

0
Tagurile:
Klaus Iohannis, Eugen Teodorovici
Tematic
Teodorovici: ”Cîțu, fii bărbat! Soluția e PNL să întoarcă armele împotriva lui Iohannis”
Teodorovici îl acuză pe Cîțu de ”FALS grosolan”! Premierul nu are replică!
Americanii și Teodorovici îi dau palme, Cîțu tace și rabdă!

Загрузка...