Summit G7 Canada

Prăbușirea ordinii mondiale liberale ce urmează?

2189
(reînnoit 16:44 05.02.2019)
Ordinea mondială liberală postbelică se află în agonie, lumea renunță la idealismul utopic și revine la o tratare realistă a relațiilor internaționale.

În ultimul timp, în mediul de experți și în presa occidentală se discută în termeni panicarzi și uneori chiar apocaliptici despre “criza liberalismului” în relații internaționale. De regulă, vina pentru o astfel de evoluție a lucrurilor, care era de neimaginat acum 3-4 decenii, este pusă pe seama ascensiunii „populiștilor”, victoriei în alegeri a lui Donald Trump și chiar “conspirației mondiale a Rusiei”. Totuși, ce este ordinea internațională liberală, în ce măsură este vorba de o criză de moment sau un proces istoric firesc și inevitabil? Să facem o scurtă trecere în revistă a ultimelor evenimente și să medităm asupra ceea ce ne poate aștepta în viitorul apropiat.

Victoria liberalismului în lumea postbelică

Perioada de după cel de-Al Doilea Război Mondial a creat o atmosferă prielnică pentru dominarea concepției liberale în relațiile internaționale, în opoziție față de așa-numita școală realistă.

Teoria realistă a relațiilor, în linii generale, pornește de la ideea primatului suveranității statului național, care acționează rațional în baza propriilor interese naționale, supraviețuirea fiind unui din principalele deziderate, competiția internațională și războiul sunt tratate ca o stare firească, iar păstrarea raportului de forțe și încheiere unor alianțe reprezintă un garant al securității și păcii. Considerată periculoasă și anacronică, o astfel de viziune asupra lumii (care pornește de la așa autori clasici precum Machiavelli și Hobbes) este abandonată în forumurile internaționale, în favoarea unei viziuni optimiste și idealiste asupra lumii – liberalismul.

Modelul spre care au aspirat liberalii poate fi explicat prin câteva idei-cheie: primatul drepturilor omului și principiilor democratice, stabilirea și respectarea unor norme internaționale, general acceptate și superioare celor naționale, crearea unor structuri supranaționale care ar diminua rolul statului național, demilitarizarea statelor. În acest fel, se spera că va fi atinsă acea stare de pace eternă pe care o visau unele „minți luminate”. Pe de altă parte, într-o astfel de paradigmă, orice stat suveran care și-ar propune să se manifeste ca un actor autonom, ieșind din cadrul normativ internațional, este perceput ca o amenințare pentru ordinea mondială în ansamblu. Statul național și frontierele lui, războaiele și conflictele sunt privite ca niște elemente perimate, sortite dispariției, în timp ce viitorul este rezervat unui „sat global” în care vor fi excluși orice factori și subiecți care ar împiedica edificarea unei “fraternități internaționale” și a unui „viitor luminos”. Într-un astfel de context, afirmația “democrațiile nu se războiesc între ele” este tratată ca o axiomă, prin urmare, reieșind din acest raționament, exportul agresiv al democrației prin orice mijloace devine singurul instrument pentru asigurarea unui “viitor fără războaie”. Aici merită de menționat că democrația este livrată reieșind strict din modul de înțelege occidental al lumii, astfel civilizațiilor și popoarelor non-occidentale le este impus un model Vestic, prin care se asigură o hegemonie Occidentală.

O anumită perioadă, un astfel de model a funcționat, bucurându-se chiar și o susținere și o legitimitate din partea opiniei publice. Însă, în ultimii 70 de ani, societățile au cunoscut niște metamorfoze profunde, atât în interior (de la cele culturale, la cele demografice și economice), cât și în raporturile politice și economice între națiuni și regiuni. Aceste schimbări nu mai corespund, nu mai consună cu ideile pe care era așezată lumea veche. Devine tot mai solicitată o revizuire a temeliilor ideologice a edificiului ordinii internaționale, pentru evitarea unui colaps total. Altădată aruncate la marginea istoriei moderne, astăzi se revine la o conceptualizare a ideilor de suveranitate, identitate națională, democrație, drepturile omului, modelele economice și raporturile între marile puteri, luând în considerație noile provocări globale și regionale. Până în secolul XIX, șansele de supraviețuire ale unor state naționale erau privite și ele cu mult scepticism, imperiile multinaționale fiind considerate niște entități care nu pot fi zdruncitate. Exact așa cum a fost în epoca „primăverii popoarelor”, apoi în anii 1917-1918 – când au dispărut ultimele imperii, azi lumea se află în acea etapă în care redefinirea universului în care trăim devine o primă necesitate pentru că nu mai poate funcționa pe niște construcții rupte de noile realități.

Teoria liberală: nu-i statul, nu mai sunt probleme

Unul din părinții teoriei liberale a relațiilor internaționale, Emmanuel Kant, care în “Spre pacea eternă” descrie modul în care vede noua ordine mondială: lichidarea tuturor cauzelor care ar putea declanșa în viitor un război, desființarea armatelor regulare, instaurarea modelului republican, înființarea unei ligi a națiunilor, etc. Toate aceste idei au prins rădăcini adânci în mediul intelectual european, contribuind ulterior la cristalizarea unei platforme pentru reașezarea relațiilor internaționale după două conflicte mondiale majore.

După primul război mondial, președintele american Woodrow Wilson este acel care propune europenilor stabilirea unei ordini internaționale, prezentată în manifestul din cele 14 puncte, pornind de la ideile propuse de Kant: interzicerea tratatelor secrete, viitoarele tratate urmează să facă parte din legi internaționale, libertatea absolută a navigației, lichidarea tuturor barierelor economice, dezarmarea la nivel mondial, înființarea unei instituții internaționale care ar veghea asupra păcii – Liga Națiunilor. Desigur, Wilson nu a fost nu a inventat nimic nou, ci doar a enunțat de la o tribună ceea ce era la modă în cercurile intelectuale ale epocii.

Dacă în perioada interbelică, după Primul Război Mondial, tentativele de a impune un astfel de model – prin crearea Ligii Națiunilor, a suferit eșec din varii motive, contextul de după cel de-al doilea război mondial a devenit unul favorabil pentru realizarea acestui proiect: înfrângerea Germaniei, frica față de ororile războiului și crimele împotriva umanității a obsedat mințile acelei generații.

Astfel, în anul 1945 este înființată Organizața Națiunilor Unite (ONU), este adoptată Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948) – ambele instituții devin fundamentale și obligatorii pentru toți la nivel global și un criteriu de recunoaștere și acceptare. Astăzi niciun stat nu poate exista fără a avea, în același timp, calitatea de membru al ONU. În următoarele decenii sunt create noi și noi structuri supranaționale: organizații interguvernamentale regionale și internaționale, organizații economice, organizații neguvernamentale internaționale, care devin principalele forumuri pentru gestionarea problemelor globale, în timp ce statelor li se rezervă un rol secundar. Un astfel de model este devine o normă și o fatalitate – se vorbește tot mai mult despre incapacitatea statului național de a rezolva problemele omenirii, despre necesitatea transmiterii cât mai multor atribuții unor instituții continentale (cum ar fi Uniunea Europeană) sau chiar globale (Guvern Mondial). Globalizarea este percepută ca un destin, o cale care nu poate fi evitată, un punct final al istoriei umane. Prin anii 70-80, sintagma Noua Ordine Mondială presupunea tratarea statul național (îndeosebi a celui cu un regim autoritar) și frontierele drept o rădăcină a tuturor relelor din istorie. Urmând aceste raționamente, el trebuie să dispară, cedând treptat din suveranitate unor structuri mai mari, care trebuiau să devină tot mai globale și tot mai centralizate. O astfel de viziune era împărtășită inclusiv și de anumiți reprezentanți ai mediului intelectual liberal din URSS. În 1989, spre exemplu, savantul și deputatul Andrei Saharov propusese proiectul unei constituții care presupunea crearea unei Uniuni Sovietice ai Republicilor din Europa și Asia. În articolul 4 al acestui document se vorbește deschis despre o evoluție spre un guvern mondial:

“Pe termen lung, Uniunea, prin intermediul organelor puterii de stat și cetățenilor, va aspira spre o apropiere reciprocă (convergență) între sistemele socialiste și capitaliste, drept o soluție unică de soluționare a problemelor globale și interne. Expresia politică a unei astfel de apropieri trebuie să devină crearea în viitor a unui Guvern Mondial”.

Totuși, în scurt timp urmează destrămarea URSS, căderea regimurilor “comuniste” din Europa Centrală și de Est. Globalizarea nu mai este percepută ca o convergență a civilizațiilor și modelelor politico-economice, ci ca o extindere maximă a modelului și dominației civilizației euro-atlantice. Autorul american de origine japoneză, spre exemplu, Francis Fukuyama se grăbea să proclame „sfârșitul istoriei” odată cu “triumful democrației liberale în întreaga lume”. Desigur, mai târziu, acesta va reveni la tezele sale, mărturisind că toate concluziile lui a fost pripite și eronate.

„Revoluțiile colorate” din Europa Centrală și de Est (sub mandatul lui G. W. Bush), “primăvara arabă” (sub mandatul lui Barack Obama), percepute ca o ultimă lovitură dată rămășițelor regimurilor autoritare, unica piedică în fața marșului triumfalist al liberalismului, eșuează, provocând nu doar o stare de haos și crize politice regionale și internaționale, dar și o doză mare de scepticism față de eficiența tentativelor de “democratizare cu forța” ca instrument de asigurare a păcii în lume. În cele din urmă, Orientul nu s-a grăbit să îmbrățișeze modelul liberal, iar Occidentul a fost nevoit să constate că “trenul democrației globale” a deraiat, provocând noi și noi victime. Deranjarea “stupului de albine” în Africa de Nord și Asia, care a lovit Europa cu o criză a refugiaților, a făcut praf orice iluzii cu privire la posibilitatea „construcției unei lumi globale liberale și democratice, fără războaie”. Prețul s-a dovedit a fi prea mare, iar omul vestic nu mai este dispus să plătească cu propria bunăstare și siguranță pentru „revoluțiile mondiale”.

Ordinea liberală reprezenta doar o interfață, o iluzie. Toată lumea era conștientă că egalitatea tuturor statelor în fața normelor internaționale, relațiile democratice între țări nu reprezintă decât o farsă. În realitate, în spatele acestor forme fără fond, SUA juca în continuare rolul de prima vioară, iar discursul despre iminența unei guvernări globale unice, în dauna statelor naționale (repet, care erau privite ca structuri perimate), doar legitima pretențiile imperiului american la dominație globală. În tentativele sale de a se extinde pe tot globul, organismul Statelor Unite a început să se fisureze, pierzând din potența de a-și asigura dominația economică, militară și ideologică. O atribuție a avut nu doar ascensiunea unor noi poluri ale puterii (precum China și India), dar și o polarizare ideologică extremă chiar în interiorul societății americane în ultimii ani ai mandatului lui Obama. Un imperiu în care două mari tabere politice (de la extrema dreaptă, la extrema stângă) se contestă tot mai mult, dorind să reconstruiască țara din temelii, nu mai poate pretinde la o agendă ideologică pe plan extern, pe care s-o utilizeze în calitate de instrument hegemonic. Statele Unite devin tot mai puțin capabile să mențină un consens pe plan intern pe anumite subiecte vitale de coeziune națională, motiv pentru care i se diminuează tot mai mult capacitatea de a acționa pe plan internațional ca o structură bine definită valoric, așa cum era în trecut. Inclusiv tentativele unor diplomați americani, cum ar fi cel din Germania, Richard Grenell, de a susțin coagularea unor forțe conservatoare europene anti-sistem, a provocat reacții nervoase din partea clasei politice germane, obișnuite cu un alt discurs politic al reprezentanților oficiali ai SUA.

Desigur, vina nu poate fi pusă exclusiv pe umerii lui Trump, așa cum se obișnuiește să se afirme astăzi în mediile analitice. Mai curând e vorba de niște procese istorice obiective, care nu țin neapărat de niște cicluri electorale și nici de personalitatea unui lider politic. Trump nu este cauza destrămării actualului model de organizare a lumii, ci mai curând un simptom, o reacție firească de autoapărare a organismului în cazul pătrunderii unei infecții care pune în pericol viața și sănătatea. Dacă nu ar fi existat Donald Trump, el trebuia inventat.

Compromiterea structurilor internaționale: sfârșitul globalizării

Mai multe evenimente care au urmat la sfârșitul anilor 90, începutul anilor 2000 au demonstrat că sistemul normelor și organismelor internaționale nu sunt capabile să facă față provocărilor: bombardamentele SUA asupra Iugoslaviei, recunoașterea independenței Kosovo, campania antiteroristă internațională de după 11 septembrie 2001 – invazia Afganistanului și Irakului, au devenit elementele care au sădit picătură cu picătură sentimente de îndoială în capacitatea ordinii liberale, în frunte cu SUA, de a asigura pacea și stabilitatea în lume. Discursurile propagandistice de altă dată nu mai au priză la public, opinia publică nu mai înghite mesajele despre „războaiele în numele păcii”, “crime în numele democrației”. În special, așa-numita „corectitudine politică”, cu care bravează mainstream-ul politic actual, a jucat un rol decisiv în erodarea înțelegerii democrației liberale. Atunci când elita insistă că 2+2=22, ridicând toate aberațiile la nivel de norme supreme și subiecte de importanță globală, atunci orice om normal, mai devreme sau mai târziu, va avea dubii nu doar în privința integrității mentale și capacității de a percepe realitatea a unei astfel de „elite”, dar și în privința sistemului politic național și internațional pe care acestea îl reprezintă.

ONU, la rândul său, este tratată tot mai mult ca un organism internațional mort, lipsit de eficiență și legitimitate, care joacă mai mult un rol formal, fiind incapabil să ofere soluții la marile probleme ale lumii. Nu în zadar, astăzi devin tot mai actuale și apelurile și dezbaterile despre necesitatea reformării ONU. Deocamdată, nu este clar ce presupune și cum va arăta această reformă, dacă nu cumva va da peste cap toate raționamentele pentru care a fost înființată această structură.

În tot acest haos, doar apelarea la ultimele și singurele instituții cu adevărat legitime – guvernele naționale, mai poate readuce încrederea în ziua de mâine. Reinventarea și consolidarea statului național în calitate de actor principal într-o lume în care cetățean se simte tot mai neajutorat și lipsit de repere devine agenda noilor forțe politice. Așa-numitele mișcări populiste sunt doar niște simptome care scot la iveală aspirațiile acelor mase care au mai rămas active politic. Cu alte cuvinte, putem vorbi de un sfârșit al epocii postbelice și a ordinii liberale și o revenire la modelul realist, în care este reactualizată ideea statului suveran ca principalul jucător pe plan internațional, iar organismele internaționale sunt înlocuite cu acorduri bilaterale sau multilaterale între state în dependență în dependență de interesul național al fiecăruia.

Eșuarea tratatului trans-atlantic (TTIP) și cel trans-pacific (TPP) semnalează sfârșitul utopiei globalizării economice: SUA resping zone mari de liber schimb și adoptă un model protecționist, preferând să negocieze și încheie acorduri separate cu fiecare stat în parte, pornind strict de la interese naționale. Noua strategie lovește într-o altă structură internațională – Organizația Mondială a Comerțului (OMC), ai cărui autoritate riscă să fie subminată de războiul comercial între SUA și UE, SUA și China, SUA și Rusia. Mai mult decât atât, la Washington urmează să fie propus un proiect legislativ prin care SUA ar diminua autoritatea OMC. La un moment dat, presa americană chiar a scris că Donald Trump ar fi amenințat inclusiv cu retragerea Statelor Unite din această organizație. Ce se va întâmpla în cazul în care OMC va da dreptate UE, Chinei și Rusiei? Luând în considerație caracterul imprevizibil al lui Trump, e ceva ce ar putea fi imposibil de prognozat.

Cazul Uniunii Europene este și el unui relevant: experiența din ultimii decenii în cadrul acestei structuri a arătat că instituțiile europene nu sunt capabile să substituie statele naționale în rezolvarea unor probleme. Spre exemplu, guvernul Germaniei rămâne în continuare cea mai importantă voce, în special la politica externă, decât birocrația de la Bruxelles. În plus, lipsa de solidaritate de care au dat dovadă în mai multe cazuri statele-membre demonstrează odată în plus că instituțiile supranaționale continentale suferă de o gravă criză de încredere și legitimitate și nicio țară nu este dispusă să-și cedeze din interese naționale în numele unor abstracte „principii și valori europene”. Liderii statelor naționale devin tot mai realiști și tot mai pragmatici, iar idealismul cosmopolit, la modă în perioada de după cel de-al doilea război mondial, nu mai reprezintă o platformă al proceselor politice.

De la „pace eternă” la un „război etern”?

Goana reînarmării, remilitarizarea statelor Occidentale reprezintă un alt indicator al destrămării ordinii liberale: statele tind să aibă mai multă încredere în dreptul forței decât forța dreptului internațional. Garanțiile și normele internaționale nu mai valorează nimic și doar menținerea unui echilibru sau atingerea unei supremații militare mai poate oferi sentimentul de siguranță. SUA cere aliaților săi să-și majoreze bugetele destinate domeniului apărării, Europa discută timid despre o armată comună europeană, o parte a statelor europene solicită o prezență tot mai mare a tehnicii și trupelor militare în apropierea frontierelor Rusiei, exportul de arme pe plan global nu scăzut în ultimii ani. Dimpotrivă, crește continuu. Despre ce pace mai putem vorbi când armele revin în “dialogurile” internaționale în calitate de „argumente irefutabile”?

Totuși și eficiența NATO ridică mai multe semne de întrebare: neînțelegerile și diversitatea intereselor statelor membri încetinește capacitatea de a lua decizii rapide la nivel politic în situații extreme. În pofida desfășurării brigăzilor multinaționale în Europa, capabile să intervină în caz de necesitate, planează anumite îndoieli asupra capacității instituțiilor politice de a ajunge la un consens și un răspuns comun într-o eventuală situație de criză. În cele din urmă, chiar și marele bloc euro-atlantic simte consecințele fragmentării lumii.

Spre o lume multipolară

Nici chiar în perioada războiului rece lume nu a fost una bipolară, așa cum se obișnuiește să se afirme. După cel De-Al Doilea Război Mondial Occidentul continua să reprezinte centrul sistemului mondial, în timp ce URSS și sateliții săi nu era decât o periferie care încercau să reziste în fața expansiunii și hegemoniei Vestului prin valorizarea propriile resurse interne.

Astăzi, ascensiunea Chinei, Indiei și altor puteri creează pentru prima dată în istoria ultimelor secole premise pentru o adevărată reconfigurare a lumii: polurile puterii se mută în Orient, iar Occidentul pierde tot mai mult nu doar economic și politic, dar și ideologic. Aici nu e vorba doar de o redistribuire a resurselor materiale, dar și de mutațiile pe care le suferă imaginea despre “civilizație/barbarie”, popoarele “superioare/inferioare”.

Multipolaritatea nu este doar una geopolitică. E mai mult decât atât – e o recunoaștere a pluralității civilizațiilor și o renunțare la falsul universalism al culturii occidentale în fața unui “orient” diabolizat. Această contra-revoluție ideologică va zdruncina inevitabil și sistemul economic global, care nu este întemeiat atât pe niște “legități obiective”, așa cum se pretinde, cât pe idea “supremației rasiale și ideologice” a lumii euro-atlantice. Occidentul va fi nevoit să trateze celelalte civilizații ca parteneri egali de dialog, renunțând la o tratare de pe poziții exclusiviste și de supremație. Această relație este valabilă inclusiv și în interiorul Europei: între Est și Vest, între Nord și Sud. Desigur, acest lucru nu va avea loc imediat. După secole de colonialism și dominație, Occidentul reacționează tot mai isteric pe măsura ce conștientizează că nu mai deține un monopol global, însă este nevoit tot mai mult să se resemneze cu noile realități și în același timp să-și redefinească propria identitate sau propriile identități.

Revenirea în actualitate a ideii de identitate în societățile occidentale este un rezultat al eșuării internaționalismului liberal. Prin urmare, odată cu renașterea identitară (ceea ce presupune și revigorarea factorului religios) a Estului, Vestul este nevoit să-și reinventeze sau să reconstruiască temeliile valorice și rosturile metafizice pe care să întemeieze noile state naționale într-o epocă postglobalizare.

Cum va arăta lumea?

Rezumând, ar trebui să evidențiem următoarele tendințe globale: apusul imperiului american și fărâmițarea lumii într-o multitudine de „feude”, globalizarea este însoțită de o “globalizare” tot mai accentuată, urmată de resuscitarea sentimentelor naționale, identitare și suveraniste; slăbirea rolului sau dispariția structurilor supranaționale și organizațiilor internaționale; forța normelor internaționale care aveau menirea să garanteze pacea este înlocuită de dreptul forței, sporirea nivelului de militarizare și stabilirea unui echilibru al forțelor militare între marile puteri; protecționismul ia locul liberului schimb, iar marele zone de liber schimb sunt înlocuite de acordul bilaterale. Frontierele zonelor de influență sunt rescrise, iar drepturile omului sunt tratate tot mai mult prin prisma ideilor de securitate și interes național. Migrația necontrolată reînvie ideea importanței frontierelor naționale, iar libertatea de circulație va fi restrânsă tot mai mult. Reducerea populației tinere și îmbătrânirea populației, precum și crizele provocate de ruinarea vechii ordini vor accentua procesele de îndepărtare de la principiile clasice ale democrației liberale, favorizând modele tot mai autoritare (inclusiv în Occident).

2189
Tagurile:
Donald Trump, liberalism, ordinea mondială, Octavian Racu
Флаги России, ЕС, Франции и герб Ниццы на набережной Ниццы

Europei nu-i permit se elibereze de obligațiile de stăvilire a Rusiei

389
(reînnoit 16:36 25.02.2021)
Uniunea Europeană a convenit asupra introducerii unor sancțiuni personale împotriva unui număr de oficiali ruși responsabili de "urmărirea penală a lui Navalnîi", iar Statele Unite finalizează pregătirea unui pachet întreg de "sancțiuni și alte măsuri".

Editorial realizat Piotr Akopov

Occidentul lansează o nouă serie de sancțiuni împotriva Rusiei: luni, Uniunea Europeană a convenit asupra introducerii unor sancțiuni personale împotriva unui număr de oficiali ruși responsabili de "urmărirea penală a lui Navalnîi" (o listă concretă va apărea peste câteva zile), iar Statele Unite finalizează pregătirea unui pachet întreg de "sancțiuni și alte măsuri", dar deja nu numai din cauza lui Navalnîi, ci și din cauza atacurilor cibernetice (numite SolarWinds) asupra instituțiilor și companiilor americane, de care este acuzată Rusia.

Toate acestea erau previzibile – ca să nu mai vorbim de faptul că presiunea sancțiunilor asupra țării noastre se desfășoară (la scară largă și nu sub formă de acțiuni individuale americane) deja de șapte ani. S-ar putea obișnui cu asta? Desigur, dar argumentele cu care "partenerii" noștri occidentali își susțin acțiunile sunt întotdeauna interesante – concluzii, argumente, nicidecum motive. Motivele, pe de altă parte, sunt extrem de clare – și Vladimir Putin le-a menționat miercuri, în cardul unui discurs la consiliul de administrație al FSB.

"Ne confruntăm cu așa-numita politică de stăvilire a Rusiei. Nu este vorba despre o concurență firească în relațiile internaționale, ci despre o linie consecventă și foarte agresivă menită să ne perturbe dezvoltarea, să o încetinească, să creeze probleme de-a lungul perimetrului extern, să provoace instabilitate internă, să submineze valorile care unesc societatea rusă și, în cele din urmă, să slăbească Rusia și o pună sub control extern, așa cum vedem, cum știm că acest lucru se întâmplă în unele țări din spațiul post-sovietic".

Aceste obiective nu sunt secrete: după cum a remarcat Putin, "este suficient să vă familiarizați cu documentele strategice publice și cu declarațiile destul de sincere ale oficialilor de stat dintr-o serie de țări". "Nici măcar nu încearcă să ascundă atitudinea neprietenoasă față de Rusia, față de o serie de alte centre suverane și independente ale dezvoltării mondiale".

Toate metodele de izolare sunt, de asemenea, binecunoscute, Putin le-a enumerat pur și simplu: "Încearcă să ne împiedice cu sancțiuni economice și de altă natură, să blocheze mari proiecte internaționale de care, apropo, suntem interesați nu numai noi, ci și partenerii noștri, se amestecă direct în viața publică și politică, în procedurile democratice ale țării noastre. Și, desigur, instrumentele din arsenalul serviciilor secrete sunt utilizate în mod activ".

Toate acestea s-au întâmplat nu o dată în istoria noastră: în diferite combinații, toate metodele menționate mai sus au fost utilizate împotriva noastră, astfel încât ne-am învățat să contracarăm și să răspundem. De aceea, Putin și a spus că "o astfel de atitudine față de Rusia nu are nicio perspectivă" – nicio presiune nu ne va putea obliga să facem concesii sau să ne subminăm din interior. În același timp, Rusia își declară rolul de apărător, care își apără suveranitatea și interesele – nu rolul de agresor.

Mai mult, subliniem în permanență disponibilitatea noastră de a dezvolta relații cu toată lumea, de a deschide un dialog bazat pe încredere reciprocă și respect, după cum a amintit Putin și de această dată. Dar ce auzim drept răspuns?

Rusia nu este interesată de cooperarea cu Uniunea Europeană, iar autoritățile ruse conduc țara pe calea spre autoritarism – aceasta este concluzia la care au ajuns miniștrii de Externe ai țărilor UE în cadrul reuniunii, pe parcursul căreia au decis să introducă noi sancțiuni. Iar șeful democrației europene, Josep Borrell, a numit Rusia "un vecin care a decis să se comporte ca un adversar", subliniind faptul că: "Noi trebuie să definim un model pentru a evita confruntarea permanentă cu vecinii care au decis să acționeze în sens invers".

Adică Europa în special și Occidentul în general prezintă problema în așa mod – Rusia caută confruntări și nu vrea să dezvolte relații. Mai mult, Rusia se amestecă în mod constant în treburile europene și exercită presiuni asupra UE. Prin urmare, Uniunea Europeană va construi acum relații cu Moscova reieșind din trei principii.

Iată cum le-a descris Borrell: să adopte represalii în cazul în care Moscova va încălca dreptul internațional și drepturile omului, să adopte o politică de stăvilire dacă Rusia va crește presiunea asupra UE și să coopereze cu Rusia în domeniile în care UE este interesată. Represalii, stăvilire, cooperare acolo unde îi este convenabil Uniunii Europene – kitul de luptă a diplomației europene. Dar despre ce vorbim?

Practic totul este acoperit de "încălcarea dreptului internațional și a drepturilor omului" – de la Crimeea și Navalnîi până la orice alt subiect, atât intern, cât și internațional. Sancțiuni pentru absența căsătoriilor homosexuale în Rusia – adică pentru încălcarea drepturilor omului? Poftim. Sancțiuni pentru refuzul de "a returna" Georgiei Abhazia? Fără îndoială. Sancțiuni pentru un nou emigrant sau refugiat rus ucis în Europa, sau, de fapt, pentru oricine altcineva (ca în povestea veche despre un cecen din Georgia ucis la Berlin) – în orice moment. Ați spart sistemul informatic al Bundestagului german? Desigur, Rusia trebuie pedepsită.

În același mod, orice poți numi drept presiune asupra UE. Separatiștii votează pentru secesiunea Cataluniei? Căutăm o urmă rusească. Reprezentanții fracțiunii parlamentare "Alternativă pentru Germania" vin la Moscova? Rușii sapă sub Merkel. Moscova anunță proteste împotriva dezmembrării monumentelor în cinstea soldaților sovietici din Polonia sau Republica Cehă? Pun presiune asupra europenilor estici nefericiți și iubitori de libertate. Construiesc o conductă de gaz? Vor să împartă Europa. Refuză construcția? Vor să înghețe Europa. Absurd? Nu, este o reacție destul de calculată.

Adică, UE dorește să dețină un drept unilateral de a reglementa relațiile cu Rusia, dreptul de a pedepsi și de a ierta la propria sa discreție – iar Rusia ar trebui să se resemneze cu acest lucru și să nu se indigneze și să fie gata, de îndată ce vor avea nevoie, să coopereze, dar numai în domeniile care sunt avantajoase pentru europenii buni.

Dar, în realitate, totul este exact opus: UE este un vecin care se comportă ca un adversar. Exercită presiune asupra Rusiei, ne pune condiții, ne învață și ne demonizează, se amestecă în afacerile noastre interne (chiar și acum Borrell a spus că "uniunea își va extinde sprijinul pentru societatea civilă din Rusia") și consideră că acest lucru este normal. UE (chiar și la inițiativă atlantică) este cea care încearcă să rupă Ucraina de Rusia, să schimbe granițele istorice din Est și Vest, să-și extindă spațiul de trai în detrimentul civilizației rusești – și vrea ca Rusia să accepte calm acest lucru? O astfel de îndrăzneală ar fi putut fi explicabilă acum un sfert de secol, chiar și 15 ani în urmă, când Rusia se lupta pentru propria supraviețuire și nu putea să se ocupe nici de întreaga lume rusă, nici să ceară europenilor să se comporte decent, dar este ridicol acum să se aștepte că Rusia va fi ascultătoare.

În orice caz, Rusia va reconstrui relațiile cu Europa în condiții acceptabile pentru ea însăși – și cu cât UE va înțelege mai repede acest lucru, cu atât acest proces va fi mai ușor și mai rapid. Europa oricum nu are nicio alternativă: ea nu își poate permite să se îngrădească pur și simplu de Rusia sau să se transforme dintr-un vecin într-un dușman al nostru. Mai precis, își poate permite – dar numai pentru o ultimă dată.

389
Tagurile:
Rusia, SUA, Sancțiuni

Загрузка...

Ce este în neregulă cu declarațiile lui Pașinean privind complexul «Iskander»?

399
(reînnoit 15:54 25.02.2021)
Evaluând rezultatele ostilităților recente din Nagorno-Karabah într-un interviu acordat publicației 1in.am, prim-ministrul Republicii Armenia, Nikol Pașinean, s-a îndoit de fiabilitatea și eficacitatea în luptă a armelor rusești

Utilizarea în luptă a sistemelor de arme de înaltă tehnologie și de înaltă precizie necesită o pregătire adecvată a operatorilor specialiști, necesită organizarea unui contur de spionaj și atac fiabil, precum și o înțelepciune politică și responsabilitate pentru deciziile luate. Într-un sistem de coordonate divers, cele mai avansate rachete se pot «trezi» într-un «sistem greșit», nu pot fi lansate, pot să zboare pe lângă ținte sau să explodeze «la 10 la sută».

Evaluând rezultatele ostilităților recente din Nagorno-Karabah într-un interviu acordat publicației 1in.am, prim-ministrul Republicii Armenia, Nikol Pașinean, s-a îndoit de fiabilitatea și eficacitatea în luptă a armelor rusești. Potrivit acestuia, rachetele complexului operativo-tactic «Iskander» fie nu au explodat deloc, fie au explodat «la 10 la sută» (nu a urmat nicio precizare). În același timp, șeful statului și-a exprimat intenția de a efectua reforme semnificative în armată – structurale și privind armamentul.

Ministerul Apărării al Republicii Armenia a refuzat să comenteze declarația ambiguă a prim-ministrului despre complexul «Iskander». Poate că Pașinean nu a fost bine informat sau a fost indus în eroare de unul dintre consilieri. Caracteristicile tehnico-tactice și reputația sistemelor de rachete rusești sunt într-atât de mari încât nu au nevoie de protecție împotriva profanilor. Nu întâmplător Rusia controlează o treime din piața mondială a armelor. Volumul exporturilor de arme rusești în 2020 a constituit 13 miliarde de dolari. Aceste cifre și fapte mărturisesc calitatea produselor de apărare, pe care majoritatea țărilor le achiziționează pe banii lor câștigați cu greu și la costuri depline.

În mâini capabile, complexul de rachete operativo-tactic «Iskander» distruge cu succes ținte în munții Caucazului și pe mare (în timpul exercițiilor), iar într-o situație de luptă – pe teritoriul Siriei și în nordul Africii. Zeci de țări ar dori să achiziționeze o astfel de armă, dar doar câteva au posibilitatea de a obține varianta de export – «Iskander-E». Armenia a fost norocoasă, întrucât nu există rachete cu traiectorie cvasi-balistică, care ocolesc evaziv mijloacele de apărare antiaeriană a inamicului, similare în ceea ce privește raza de acțiune și precizia.

Obsesie cvasi-balistică

Rusia nu se împarte cu armele de înaltă tehnologie cu toate țările la rând. În acest context, interviul lui Pașinean este ca un trăsnet din cer senin. Complexul «Iskander-M» a fost adoptat de Armata Rusă în 2006, recunoscut ca fiind cel mai bun din clasa sa de pe planetă, iar calificarea «arma anilor '80» pare insultătoare.

Declarația deschis-acuzatoare a prim-ministrului Armeniei cu privire la complexul de rachete operativo-tactic rusesc ne permite să facem mai multe ipoteze și concluzii. Este posibil ca incompetența sau dezinformarea să nu fie scenariile cele mai rele (ele par prea simple). Poate că discreditarea publică a armelor rusești este «o chestiune de alegere strategică», care face parte dintr-un anumit program de reformă structurală și calitativă a Armatei Armene, dar atunci apar întrebări. Ce arme intenționează să achiziționeze Erevanul în viitorul apropiat, în conformitate cu ce standarde ar trebui să își consolideze capacitatea de apărare? Și, cel mai important, care este scopul final al noii etape în dezvoltarea militară?

Este logic să presupunem că, după bătăliile din toamnă din Karabah, au fost trase concluzii și au fost elaborate planuri. Cu toate acestea, vechiul adevăr spune: «Victoria are întotdeauna mulți tați, în timp ce înfrângerea este întotdeauna orfană». Din interviul cu Pașinean, rezultă că se desfășoară o mulțime de lucrări analitice în Ministerul Apărării și în Statul Major General pentru a «demonstra, afla, vedea întregul adevăr despre război», cu peste 1000 de dosare penale inițiate. Este dificil de înțeles ce este mai mult aici – căutarea adevărului și corectarea strategiei sau «numirea vinovaților» – pentru represiunea ulterioară. Și pentru a-i elibera de responsabilitate pe principalii «tați» ai înfrângerii, ai căror număr este limitat, în mod obiectiv, la o cifră fără zerouri.

În textul deplin al interviului privind securitatea națională după reverența «angajamentele Organizației Tratatului de Securitate Colectivă (CSTO) sunt formulate în granițele recunoscute la nivel internațional ale Armeniei”, relațiile cu CSTO nu sunt menționate mai departe nicăieri. Dar CSTO este singurul sprijin de încredere pentru Armenia în condițiile turbulențelor post-război și a păcii fragile din Karabah. Adesea folositele cuvinte «Revoluție» și «Constituție» nu vor reglementa nimic de la sine, nici nu vor garanta securitatea țării. Armata este baza stabilității oricărui stat, dar discuțiile despre «reforme semnificative», fără un plan concret de acțiuni, par distructive. La fel și discuțiile superficiale despre potențialul scăzut de luptă al armelor rusești, cu aluzii la corupția ineradicabilă din armata națională și în sectorul alăturat de aprovizionare în ceea ce privește cooperarea tehnico-militară.

Evazive și irezistibile

Complexul de rachete «Iskander-M» este conceput pentru a distruge țintele inamice critice (baze militare, posturi de comandă și centre de comunicații, sisteme de rachete, aeronave și elicoptere la aerodromuri) la o distanță de până la 500 km cu o precizie înaltă (Armenia dispune de varianta de export al complexului de rachete operativo-tactic «Iskander-E», care are o rază de acțiune de până la 300 km). Principalele avantaje ale complexului: mobilitate strategică, posibilitatea de a efectua în mod ascuns sarcini de luptă și de a ataca cu rachete, calcul automat și introducerea unei misiuni de zbor, o mare probabilitate de a finaliza sarcina de luptă în condiții de foc și contramăsuri radio-electronice.

Eficiența în luptă a fost sporită grație utilizării a două tipuri de rachete – balistice și de croazieră. Timpul de lansare a primei rachete din mers este de câteva minute, intervalul dintre lansări este de un minut. Viteza de zbor a rachetei este mai mare de 7200 km/h (adică zborul durează 3-4 minute). În secțiunile inițiale și finale ale traiectoriei, racheta 9M723K1 cu o greutate de lansare de aproximativ 4 tone dezvoltă o viteză de peste 2000 m/s, se deplasează de-a lungul unei curbe cvasi-balistice (incalculabile) și manevrează cu suprasarcini de până la 30g (ceea ce face imposibilă interceptarea rachetei cu toate mijloacele de apărare antiaeriană și antirachetă existente).

Fiecare lansator al complexului «Iskander» este mobil și autonom. Poate funcționa oriunde și oricând, și chiar independent de sateliții sau avioanele de recunoaștere. Pentru a determina ținta este folosit programul, sistemul de navigație inerțială, semnalele de la sateliții GLONASS. Rachetele pot fi redirecționate în zbor, ceea ce permite atacarea țintelor în mișcare, inclusiv navele Marinei inamice. În porțiunea finală, se activează un cap căutător inteligent optic, care oferă o precizie unică. Focoasele 9M728 sau R-500 se abat de la țintă cu cel mult 1 metru. Rachetele de înaltă precizie ale complexului «Iskander» au o mică suprafață reflectorizantă și traiectorii de zbor complexe (controlate de cârme gazodinamice și aerodinamice). Complexul dispune de două tipuri de rachete: aerobalisticele 9M723 – zboară de-a lungul traiectoriilor cvasi-balistice la altitudini de până la 50 km, rachetele de croazieră 9M728 sau R-500 – zboară spre țintă la altitudini mici.

Complexul de rachete operativo-tactic «Iskander-M» depășește cele mai bune complexe operativo-tactice străine (LORA, Lance, ATACMS, Pluton) în ceea ce privește precizia, rapiditatea pregătirii rachetelor pentru lansare și alte caracteristici. Cel mai apropiat analog este complexul operativo-tactic israelian LORA, care este inferior în ceea ce privește raza de acțiune și precizia (mai mult, rachetele complexului LORA se deplasează de-a lungul unei traiectorii balistice previzibile). Americanii rămân în urmă – în 2020, au abandonat modernizarea complexului «antic» ATACMS și au început să dezvolte o rachetă de înaltă precizie pentru sistemele de rachete cu lansare multiplă M270 MLRS și HIMARS, cu o rază de acțiune de până la 300 km. Conform previziunilor specialiștilor de frunte ai Federației Ruse, analogii străini ai complexului «Iskander» vor apărea nu mai devreme de 2025.

399
Tagurile:
Iskander, Nikol Pashinyan
Tematic
General rus: NATO nu are mijloace de combatere a Iskander-M
Răspunsul SUA la rachetele ”Iskander”: Pericolul reprezentat de rachetele americane
NATO, măsuri de răspuns Rusiei la amplasarea sistemelor “Iskander-M” cu rachete 9M729

Загрузка...
Dominic Fritz

NUCLEARA: Fritz de Timișoara, agent al serviciilor germane?

0
O anchetă de ultimă oră scoate la iveală date care pot provoca un scandal internațional - ”Este Dominic Fritz spion al BND? Primarul Timișoarei a lucrat pentru o ”agenție paravan a spionajului german”

BUCUREȘTI, 27 feb – Sputnik. Una dintre cele mai stranii rezultate din campania electorală a fost cea de la Timișoara, unde un cetățean german, cu o situație deloc clară, a fost ales primar, învingând unul dintre cei mai puternici primari liberali!

O anchetă realizată de Matei Alexandru pentru Criticii.ro scoate la iveală detalii mai mult decât interesante despre Dominic Samuel Fritz, aducând în discuție chiar suspiciunea ”rezonabilă” a legăturilor sale cu puternicul serviciu de Intelligence german.

O primă observație interesantă: deși un cvasinecunoscut, Dominic Fritz ”este omniprezent pe rețelele de socializare și în mass-media, fapt ce denotă că i se face lobby pentru desemnarea sa de către USR-PLUS la candidatura pentru funcția de șef al statului”.

Prin comparație, ”Barna și Cioloș sunt praf la capitolul imagine și asta s-a observat de fiecare dată când au candidat”, scris jurnalistul, punctând și că ”Fritz susținut de fostul său șef, președintele Germaniei Horst Kohler”.

Acum însă urmează o serie de întrebări, bazate pe documente și date evidențiate de sursa citată.

1. ”Dl. primar poate dovedi că are o diplomă de master în științe politice și management public de la Fundația Academiei Naționale Germane, la Universitatea din Konstanz (Germania)?”

Paranteză: jurnalistul susține ”a făcut verificări și am descoperit că nu există Fundația Academiei Naționale Germane. Acest curs pentru științe politice și management public există la Universitatea din Konstanz Germania, dar nu și acea fundație”.

2. ”În perioada cât dl. primar Dominic Samuel Fritz a lucrat pentru GIZ Gmbh (German Society for International Cooperation) a avut legături cu Bundeswehr? Dominic Fritz a făcut rapoarte pentru Bundeswehr cât a lucrat în cadrul companiei?”

Este o întrebare cheie, pentru că GIZ GmbH lucrează cu Ministerul Federal al Apărării (BMVg) în domeniul cooperării internaționale germane, vizând ”măsuri de consolidare a păcii și de stabilizare în țările partenere”.

3. ”Ce legături a avut Dominic Fritz cu Bundesnachrichtendienst (BND) în perioada cât a lucrat pentru GIZ Gmbh?”

Jurnalistul lansează nucleara: ”În cv-ul său, Dominic Fritz, figurează ca fost angajat al companiei GIZ GMBH cunoscută ca un paravan pentru spionajul german, conform documentelor oficiale ale Bundestag(Parlamentul German)”.

Și, atenție, nu e o simplă supoziție, ci e bazată pe o intervenție a parlamentarului german Heike Hansel care întreabă Guvernul federal ”dacă avea cunoștință de faptul că BND folosește GIZ GmbH drept paravan pentru a-și desfășura activitățile de spionaj extern și că mai mulți spioni germani, angajați GIZ GMBH, au fost deconspirați în Pakistan, fapt ce a declanșat un scandal diplomatic”.

Urmează o întrebare – conscință:

4. ”Dl. primar Dominic Samuel Fritz este spion activ al Bundesnachrichtendienst(BND)?”

Foarte interesant – cel care l-a lasat, ex-președintele german Horst Köhler, prin România.

5. ”Dl. primar a lucrat pentru dl. Horst Köhler. Dl. Dominic Fritz comunica cu acesta în limba română?”

Atenție la interesantele detalii: ”Fostul președinte german Horst Kohler este vorbitor de limbă română, familia sa provenind din România. Poate așa dl. Dominic Samuel Fritz și-a exersat calitățile lingvistice românești”.

Sau, spune jurnalistul, ”poate chiar familia sa provine din România și noi nu știm din cauza secretomaniei domnului primar pe această temă”, profesorul său de limba română pare ”regățean, din Țara Românească, datorită accentului”.

O întrebare aparent ciudată:

6. ”De ce dl. primar și-a ascuns numele real în timpul campaniei electorale pentru Primăria Timișoara?”, asta în condițiile în care ”dacă nu scria un cunoscut ziar german despre dânsul că îl mai cheamă și Samuel, noi muritorii de rând habar nu aveam”.

În plus celebrul ziar german spune că Dominic Fritz ”are și origini evreiești, un alt lucru pe care acesta nu a dorit să îl comunice”, scrie jurnalistul – fapt care ar putea explica și legătura sa cu România, eventual și accentul său sudic.

7. ”Potrivit datelor publice dl. Dominic Samuel Fritz a investit 111.000 lei. Cine i-a oferit acești bani dl. Fritz, pentru că dumnealui a fost șomer înainte de a ocupa funcția de primar?”

Întrebarea este firească, în condițiile în care Fritz era șomer de câțiva ani ”însă a investit sume impresionante de bani în campania electorală, iar surse locale îl acuzau că ar fi investit aproape 1 milion de euro”.

Banii investiți în campaniile online ”depășesc acest buget derizoriu de 111.000 lei pe care Dominic Fritz la prezentat opiniei publice”, scrie jurnalistul, prezentând și date.

8. ”De ce dl. Dominic Fritz și-a mințit electoratul că nu a avut reclame plătite pe Facebook?„

Jurnalistul aruncă bomba și scoate documentele: ”Din calculele noastre banii plătiți pe reclame depășesc bugetul său de campanie. Avem sume importante de bani plătite prin pagina sa de Facebook, a USR Timiș și prin compania Atelierul de Internet SRL, care s-a ocupat de campania online a Alianței USR-PLUS”.

În fine, ultima întrebare și… nucleară:

9. ”Cine sunt părinții dl. primar al Timișoarei, Dominic Samuel Fritz?”

”Domnul Dominic Fritz ne-a spus că face parte dintr-o familie numeroasă însă nimeni nu știe cine sunt părinții și frații săi. Acest subiect a fost tabu pentru actualul primar al Timișoarei”, scrie Matei Alexandru.

Da, în contextul multor neclarități biografice, ar putea fi o verigă importantă.

Per total, ancheta ridică o chestiune foarte delicată – aveam de-a face cu o lucrare planificată de mult timp, bine pregătită, așa cum se procedează la casele mari, gen Austria, Germania, Ungaria?...

”Ca o metaforă, în România se încearcă prima cucerire din istorie în care, prin forțe proprii invităm inamicul în casă și îl punem rege”, conchide Matei Alexandru.

De precizat că jurnalistul a recurs la formula întrebărilor pentru că, încercând să ia legătura cu primarul Dominic Fritz, ”de fiecare dată ne-am lovit de refuzuri din partea echipei sale de comunicare și a celor de la Primăria Timișoara sub spectrul GDPR”. (Regulamentul general privind protecția datelor, n.n.).

Desigur, chiar dacă ne se poate ajunge la o concluzie, este o anchetă inedită și interesantă, care merită citită integral

De fapt, ancheta întărește o certitudine tristă: că românii nu își aleg conducătorii pe baza datelor și a logicii, ci pe criterii… care îi fac pradă ușoară fie unor șarlatanii, fie unor lucrări mult mai periculoase.

0
Tagurile:
Agent, Timișoara, Dominic Fritz

Загрузка...