Флаг Румынии

De ce nu poți fi român fără a fi anti-occidental

1028
(reînnoit 14:35 02.11.2018)
În trecut și în prezent, prezervarea identității românești a fost și este posibilă doar într-o opoziție față de Occidentul aflat mereu în expansiune ideologică, politică, economică și culturală.

CHIȘINĂU, 2 nov – Sputnik, Octavian Racu. Așa cum observa și Mihai Eminescu, occidentalizarea românilor a fost una mai curând de suprafață, și a atins doar elitele care mereu au încercat să contrasteze cu neamul din care au ieșit, rușinându-se de “barbaria” lui în raport cu „delicatețele modei de la Paris”.

Referendum familie
© Sputnik / Georgiana Arsene

Istoria modernă scrisă a României este cea a unor forme fără fond, a unei pături superpuse care și-a avut o biografie paralelă cu neamul – revoluții, partide, reforme etc., istoria nescrisă a națiunii române este cea a țăranului român care a continuat să trăiască în universul Tradiției ancestrale, conform rânduielilor care i-au definit rostul existenței. În pofida schimbărilor de fațadă, românul s-a ambiționat să rămână român și anume prin rezistența sa față de înrâuririle occidentului a reușit să-și salveze identitatea. Imperiilor cu care ne-am învecinat nu le-a stat niciodată în putere să ne șteargă profilul identitar pentru că au țintit doar libertățile politice. Adevărata luptă pentru sufletul românesc s-a dus întotdeauna cu Occidentul exclusivist și colonizator, cruciat, catolico-protestant, ”progresist” și ”revoluționar”, care asemenea unui cancer încearcă să atace țesuturile, pentru a provoca moartea oricărui organism național. Românul e român doar pentru că nu s-a lăsat integrat și dezintegrat cu desăvârșire în “spațiul european”, nu și-a “franțuzit” sau “americanizat” ființa.

Nu Vestul a creat statul român, așa cum deseori se afirmă, el s-a născut în ciuda tuturor eforturilor europenilor de a ne conserva aici ca o colonie prin convertirea statului dintr-un instrument de apărare a națiunii într-un instrument de subjugare a națiunii. România profundă a existat și până la crearea statului modern, iar statul național s-a născut în momentul în care a fost exprimată clar “dorința de a fi”, iar o astfel de dorință nu poate fi inoculată din afară. E suficient să ne amintim ambiția de a făuri un stat unitar în 1859, în ciuda dorinței Apusului de a menține aici o confederație ușor manipulabilă.

În “Manifestul Revoluției Naționale” din 1935, care este semnat și de marele filosof român, Petre Țuțea, este sesizat foarte bine acest adevăr “Istoria statului român modern este istoria vrajbei dintre ursitoarele lui: banul occidental şi naţionalismul român”.

Astăzi, uitându-ne în jur putem spune că tot ce a mai rămas astăzi românesc în noi se datorează exclusiv instinctului de autoconservare, într-o lume care tinde tot mai mult să se plieze pe calapodul universalismului Vestic. Suntem și vom fi români atât timp cât vom fi anti-occidentali în suflet, atașați de rădăcinile noastre Răsăritene spre care privesc icoanele și altarele noastre. “Lucoarea vine de la Răsărit”, spunea mitropolitul Dosoftei, iar sensul acestei afirmații nu trebuie înțeles nicidecum geopolitic, ci metafizic.

Iată de ce nu pot să fiu de acord cu ideea că „lumea românească” ar trebui să fie o punte între Occident și Orient. Greșim amar atunci când încercăm să definim rostul nostru doar prin raportarea la niște spații abstracte, de parcă nu am dispune de propria esență, de un ADN unic. De altfel, astăzi Occidentul nu mai are o delimitare strict geografică, ci este mai curând un mod de a fi, un mod de a privi lumea, un construct ideologic. Orientarea spre Apus presupune superficialitate și dezintegrare, e un tărâm întunecat, unde Soarele își ascunde lumina. Orientarea spre Răsărit presupune îndreptarea privirii spre lumina interioară, spre recunoașterea propriului chip irepetabil, care reprezintă o valoare în sine – românitatea noastră.

Suntem un popor al Răsăritului, așa cum afirma și Nae Ionescu, în ciuda faptului că în ultimii ani s-a tot încercat altoirea unui sentiment de jenă față de identitatea noastră.

Cât timp vom fi prizonieri ai acestui complex de inferioritate, inoculat premeditat, picătură cu picătură, nu vom reuși niciodată să ridicăm capul sus.

Pașoptiștii, revoluționarii care au încercat să rupă orice legătură cu „România profundă”

În lucrarea sa “Istoria Partidelor Politice în România” Alexandr Xenopol menționează un moment interesant: în anul 1804, la curtea domnească ajunge o scrisoare anonimă (probabil, al unui mic boiernaș), care reprezenta de-a dreptul un manifest  politic liberal, la modă în acele vremuri în toată Europa. Textul documentului scoate din sărite protipendada în așa măsură, încât scrisoarea este adusă de Mitropolit în Divanul boieresc, unde este dezbătută îndelung. În cele din urmă, boierii alcătuiesc și adoptă o anaforă de 7 pagini, prin care se aduce un răspuns “învinuirilor aduse”.

Din păcate, potrivit lui Xenopol, textul scrisorii anonime nu a ajuns până în zilele noastre, însă, judecând după răspunsul oficial al Divanului, putem presupune că este vorba de principiile revoluției franceze: “au ajuns într-atât de mare nesimțire dobitocească, încât fac pomenire arătătoare de un cuget al nesupunerii franțozești, cutezând a zice și către stăpân cuvinte de îngrozire, cu chipul acesta că, că de nu se vor împlini fără prelungirile voințele lor, se vor ridica cu toții”. Domnitorul Moldovei, se declară solidar cu Divanul boierilor, hotărând că “netrebnicul izvoditor scârbavnicei scrisori purtătoare de ocarnica bârfire să se pedepsească după măsura cugetării sale, către care s-a alunecat din împuținarea minții și din fireasca răutatea sa”.

Nu era vorba doar de o reacție a boierimei la spiritul revoluționar al timpului, dar și o reacție la extinderea acelei ideologii prin care se definește Occidentul de astăzi.

Pașoptiștii au fost prima generație a românilor care a îmbrățișat cultura occidentală, rupând orice legătură cu predecesorii lor. Chiar și unul dintre cei mai de vază reprezentanți ai acestei tinerimi, basarabeanul Alecu Russo, sesizează această ruptură radicală în „Studie moldovană”: „Ochii și gândul părinților se învârteau la Răsărit, ai noștri sunt țintiți spre Apus, deosebire de la cer până la pământ”.

Moda occidentală nu a fost acceptată imediat de elita de atunci a Moldovei. Chiar și portul european, potrivit lui Russo, era privit de români cu ironie: “Ivirea pantalonului în Principate, ca tot lucrul menit de a preface societățile, fu întâi rușinoasă, râsă, hulită și batjocorită. Cel întâi român care și-a schimbat hainele pe un frac și o pălărie a fost multă vreme pentru curțile boierești din Iași și din București un soi de caraghios, sau, după limba nouă, un bufon: vătavii de prin ogrăzi râdeau, rândașii și țiganii s-ar fi rușinat să-și ia căciula înaintea unui frac, iar boierii, netezindu-și bărbile mari și tufoase după rang și cin, strigau: "Măi neamțule!..." cu un haz nespus”. De altfel, în perioada despre care scrie autorul, termenul de „neamț”, atribuit oricărei persoane purtătoare a culturii occidentale, avea un sens peiorativ, alături de cel de “bonjourist”.

“Oamenii care se învârtesc astăzi în frumoasa noastră patrie sunt acei oameni care cu 15 ani mai devreme erau cunoscuți sub generala denumire de nemți, adică, într-un cuvânt mai lung, de stropșiți”, spune Russo.

Ceea ce a numit mai târziu Mihai Eminescu în publicistica lui “forme fără fond”, le sesizează și Russo într-un verdict final în care se simt notele unui unei persoane nostalgice, aflate la o etapă a maturizării intelectuale, deziluzionate de idealismul revoluționar al tinereții zbuciumate ce s-a lăsat ispitită de un liberalism și cosmopolitism militant:

“Societatea educată a Moldovei seamănă a fi o colonie engleză într-o țară a căreia nici limbă, nici obiceiuri, nici costume nu ar cunoaște; străinătatea se oploșește între noi; doi oameni se măsoară astăzi de două ori din cap până în picioare până a nu rosti un cuvânt. Cu cât câștigăm în propășiri, cu atâta pierdem în relațiile private”.

Totuși, Russo nu are întru totul dreptate – această înstrăinare a atins doar intelectualitatea și burghezimea - un segment îngust al clasei dominante, cuibărit în lumea urbană, fără a reuși să se infiltreze în adâncul ființei poporului. Probabil, ruptura între cei de sus și cei de jos, marea tragedie a ultimelor secole, se datorează anume acestei transformări a elitei guvernante într-un corp străin (surogat occidental), într-o pătură superpusă, surdă și oarbă la vibrațiile poporului, în schimb, docilă față de orice patron din afară.

Mai târziu, Eminescu avea să constate cu amărăciune efectele acestei operațiuni de schilodire a națiunii:

„Azi avem cele mai înaintate instituţii liberale. Control, suveranitatea poporului, codice franţuzeşti, consilii judeţene şi comunale. Stăm mai bine pentru aceasta? Nu, de  zece ori mai rău, căci instituţiile noastre nu se potriveau cu starea noastră de cultură, cu suma puterilor muncitoare de cari dispunem, cu calitatea muncii noastre, încât trebuie să le sleim pe acestea pentru a întreţine aparatul costisitor şi netrebnic al statului modern”.

Românii parte a spațiului european anti-occidental

Ultimul studiu realizat de instituția americană PEW Research scoate în evidență linia de demarcație între cele două Europe, care împărtășesc sisteme de valori diametral opuse. În special, sondajul se axează pe așa subiecte precum deschiderea față de imigranții musulmani, raportul între religie și identitate națională, nivelul de acceptare a căsătoriilor între persoane de același sex și nivelul de apreciere a culturii naționale în raport cu cele străine.

În contextul unei perioade destul de complicate pentru existența Uniunii Europene: disensiunile pe subiectul migrației, justiției, a politicii externe, bugetului comunitar și chiar a modului de funcționare a UE, aceste markere pot juca un rol esențial în creșterea prăpastiei între Europa de Vest și cea de Est.

Astfel, printre țările cele mai deschise față de imigranții musulmani sunt: Olanda – 88 la sută, Danemarca – 81 la sută, Suedia – 80 la sută, Belgia – 77 la sută, Spania – 74 la sută, Portugalia – 70 la sută.

Oricât ar părea de straniu, la polul opus se află preponderent statele din Europa Centrală și de Est, care sunt afectate într-o măsură mai mică de “invazia musulmană”: Cehia – 22 la sută, Lituania – 16 la sută, Letonia – 19 la sută, Ungaria – 21 la sută, Estonia – 25 la sută și România – 29 la sută.

Nivelul de aprobare a căsătoriilor între persoane de același sex tabloul este aproximativ același: Cei mai favorabili sunt cei din Suedia – 88 la sută, Olanda și Danemarca – 86 la sută, Belgia – 82 la sută, Marea Britanie și Spania – 77 la sută. La polul opus se află, iarăși, statele din Europa Centrală și de Est: Lituania – 12 la sută, Letonia – 16 la sută, Bulgaria – 18 la sută, Estonia – 23 la sută, România – 26 la sută, Ungaria – 27 la sută, Croația – 31 la sută, Polonia - 32 la sută.

Studiul mai evidențiază și tendința de a asocia identitatea religioasă cu cea națională – peste o jumătate din locuitorii Europei Centrale și de Est au declarat că a fi creștin (catolic, ortodox sau luteran) este foarte important pentru a fi „un adevărat lituanian”, “un adevărat polonez” etc. În România și Bulgaria această tendință este mult mai accentuată: 74 la sută din români, respective 66 la sută din bulgari consideră că este “foarte important” sau “oarecum important” să fii creștin pentru asumarea identității naționale.

Pe de altă parte, în majoritatea statelor din Europa de Vest respondenții au declarat că religia nu este importantă pentru identitatea națională. Aici e paradoxal faptul că în majoritatea statelor din Europa de Nord, cel puțin, religia se bucură de un statut mult mai înalt decât în Europa de Est: în Norvegia, Danemarca, Islanda, Finlanda și Marea Britanie există instituția “religiei oficiale” sau “religiei naționale”.

În Norvegia și Danemarca, state în care rolul primar al creștinismului este menționat în constituție, regii aparțin în mod obligatoriu cultului luteran, fiind considerați “capi ai bisericii”, iar în Islanda, cu un regim republican de guvernare, președintele țării este și cap al bisericii. În Marea Britanie, biserica anglicană este o parte inseparabilă a statului, iar canoanele bisericești sunt parte a sistemului juridic al țării.

Unica țară din spațiul Estic, unde rolul primar al creștinismului a fost recunoscut de stat este Grecia. În România, spre exemplu, Biserica Ortodoxă Română nu se bucură de un statut special în raport cu celelalte culte, iar în Constituția națională lipsește orice referință la creștinism în calitate de element definitoriu al identității naționale.

Sentimentul superiorității propriei culturi naționale este mai accentuat în Europa de Est decât în cea de Vest: 89 la sută din greci, 69 la sută din bulgari, 66 la sută din români, 55 la sută din polonezi și cehi își consideră cultura națională superioară celorlalte. De fapt, în cazul dat nu este vorba atât de supraaprecierea propriei culturi naționale în raport cu altele, cât de un atașament profund față de elementele care definesc identitatea etnică, în timp ce în Occident accentul este pus mai curând pe ideologia drepturilor și libertăților individuale, în dauna oricăror “elemente arhaice” care au definit de-a lungul secolelor criteriul deslușirii binelui și răului.

Atașamentul față de identitatea românească presupune capacitate de a face o distincție clară între bine și rău, pornind de la experiența generațiilor anterioare și spiritualitatea noastră creștin-ortodoxă.

În Vest această măsură a fost pierdută: în Europa Centrală și de Est numărul persoanelor care se identifică drept creștini este mult mai mare decât în Europa de Vest: 98 la sută din români se declară creștini, comparativ cu 71 la sută din nemți sau 66 la sută din spanioli. Rolul religiei în viața cotidiană este apreciat diferit în Vest și Est: spre exemplu, doar 11 la sută din nemți și 10 la sută din britanici au declarat că religia este importantă în viața lor, în timp ce în Grecia această cifră se ridică la 55 la sută, iar în România – 50 la sută.

Chiar dacă românii sunt mânați spre Occident, cu sufletul ei rămân în Orient

Într-un alt studiu realizat de același PEW Research, românii par orientați cultural și religioși mai curând spre Rusia: 52 la sută din români sunt de părere că este nevoie de o Rusie puternică care ar contrabalansa influența occidentală, iar 65 la sută din români sunt de părere că Rusia trebuie să protejeze creștinii ortodocși din întreaga lume. În plus, 68 la sută din români cred că există un război de valori cu Occidentul. Cu alte cuvinte, în societatea românească există o conștientizare foarte clară a prăpastiei între sistem de valori identitare românești și acel sistem de valori pe care îl împărtășește Vestul.

La 29 de ani de la căderea Cortinei de Fier, țările proaspăt ieșite din lagărul socialist nu mai simt acel entuziasm pentru cultura occidentală care a existat la începutul anilor 90. Coca-Cola, guma de mestecat, blugii, pizza și hamburgerii nu mai reprezintă niște produse exotice, asociate cu un trai prosper, ci au devenit niște banalități cotidiene. Mai mult decât atât, accesibil și tangibil, Occidentul și-a pierdut atractivitatea de odinioară, când era un „fruct oprit” în Europa de Est.

Astfel, în pofida tuturor așteptărilor, est-europenii nu s-au grăbit să se sincronizeze cu evoluțiile socio-culturale din Europa de Vest.

Se pare că nici migrația românilor pe piața de muncă din Occident nu a avut un impact semnificativ asupra mentalității lor. Merită menționată participarea activă a românilor din diasporă la referendumul pentru definirea căsătoriei în Constituție (121 118 de votanți), care, în ciuda unei apatii în țară, a depășit cifra românilor din diasporă care au votat la alegerile parlamentare din 2016 (106 038 de alegători).

“Un nemărginit individualism s-a lăţit peste toată Europa. Individul e scopul căruia i s-au sacrificat toate elementele cari formau încheieturile organizaţiei vechi. Teoria că viaţa e un drept a prins rădăcini în toţi şi cu durere trebuie să mărturisim că în multe locuri chiar clasele superioare au încetat a crede că au datorii către cele de jos, precum şi cele de jos nu mai vor să aibă datorii către cele de sus”, e o descriere a lui Mihai Eminescu a unei realități din perioada lui, rămasă valabilă și pentru vremurile noastre. E vorba de o realitate pe care nu o putem accepta decât cu prețul unui suicid colectiv.  

Românii a fost mereu profund anti-occidentali pentru că structura sufletului românesc nu poate consona cu universul interior al civilizației vestice, fie că e vorba de expansiunea catolicismului, protestantismului, ideologiilor modernității. Anume din acest motiv organismul românesc nu a fost în stare să asimileze ideile comuniste – una din cele mai radicale manifestări ale occidentalismului în spațiul estic. Anti-occidentalismul nostru nu este un moft sau o negare sterilă, cu atât mai mult o fobie față de ceva – e doar o formă de manifestare a voinței noastre de continuitate în istorie.

Astăzi, în pofida tuturor tentativelor de a integra românimea într-un spațiu al non-valorilor și relativismului, poporul român își manifestă rezistența, deocamdată, prin tăcere și ignorare. Anti-occidentalismul românesc nu are nevoie neapărat de o manifestare explicită, prin revolte, alegeri, partide sau referendumuri. Țăranul trece peste toate tentativele de inginerie socială prin tăcere și bășcălie și atât timp cât va exista reacția firească a organismului nostru la orice încercări de a ne dizolva în Babilonul contemporan.

1028
Tagurile:
românism, românia, Occident
Tematic
Planul incredibil pus în mișcare de Iohannis și Bruxelles: stoparea României naționaliste
Trump a dat start unei “perestroika” în UE: sfârșitul liberalismului european
Marșul pentru Viață – un adevărat manifest identitar
7 mituri spulberate de Referendum
Nicolae Ceaușescu

Luminile și umbrele unui veac de Partid Comunist Român

725
(reînnoit 07:33 09.05.2021)
Știu că voi stârni criticii cu acest text, dar sper ca românii să nu devină într-atât de semidocți încât să considere comunismul răul absolut - sau, mai grav, să-l șteargă complet din memorie, așa cum vor energumenii ”democrației” și ai capitalismului ”victorios”.

S-au împlinit 100 de ani de la înființarea PCR – o dată nu foarte importantă pentru istoria României – dar care, formal, marchează apariția celui mai puternic partid din istoria României, care a scris pagini ce au schimbat, cel puțin pentru un timp, destinul național.

Încep cu una dintre ideile care însoțesc actualmente orice discuție din spațiul public despre PCR: cum că ”rușii” au impus, cu forța armată, comunismul în România. Desigur, acuzația este absurdă, fiindcă nu ”rușii”, ci URSS a fost exportatorul de revoluție – un URSS care NU a fost creat de ruși – și nici condus la început de etnicii majoritari din marea țară.

La fel nici majoritatea celor din conducerea PCR-ului din 1921 nu erau etnici români. Dar... destinul a vrut ca în cele două țări partidul comunist să devină motorul dezvoltării naționale – dând un nou sens naționalismului – departe de accentele etniciste.

Am scris un prolog destul de lung, pentru a explica modul în care un personaj complex a schimbat cel mai nou sistem social politic și economic aplicat până acum, creând unul care a produs miracole economice și de dezvoltare socială, de educație și chiar de conștiință, dar și victime cumplit de multe.  

Stalin și transformarea comunismului

Stalin era gruzin – osetin – și, ca o picanterie, există o îndepărtată legătură de sânge între osetini și români, mai ales cu cei din zona Moldovei; lui Stalin i se datorează schimbările esențiale ale comunismului. El transformă comunismul leninist – troțkist, pe care l-am numi azi progresist, într-un comunism al dezvoltării naționale forțate, pe toate planurile!

Stalin a înțeles că visele lui Buharin despre agricultură și meșteșuguri nu vor fi capabile să asigure nici măcar subzistența uriașei țări - ci rolul acesta revenea industriei. Așa că a început dezvoltând energetica, înțelegând importanța sectorului, iar prima sa mare lucrare a fost barajul - hidrocentrala Niprului, Dneproges, urmat de sute de hidrocentrale și termocentrale, bazate pe cărbunele din ”inima energetica a Uniunii, Donbass. A urmat apoi industria grea, siderurgia, construcția de mașini – supunând poporul unui efort extraordinar, dar realizând un miracol al dezvoltării economice.

Un aspect important – Stalin NU a făcut asta din ”inspirație” – ci după ce s-a consultat cu cei mai buni economiști, ingineri și alți specialiști de marcă. Vă aduce asta aminte de ceva? Cu siguranță… dar nu e tot!

Stalin a înțeles că agricultura individuală nu asigură hrana numeroasei populații, o populație întinsă pe zone diferite, care necesita o redistribuire a unei producții controlate, nu pe modelul face fiecare ce și cum dorește. Da, a folosit metode dure, au fost crime,  dar foametea din 1932-33, inclusiv episodul ”holodomorului”, nu a existat după colectivizarea începută în 1928-29 și terminată în 1937. 

Stalin a declanșat cea mai mare campanie de alfabetizare - peste 100 de milioane de sovietici au învățat să citească și să scrie. În artă, URSS a devenit un promotor de prim rang al curentelor moderniste și postmoderniste – inclusiv un artist genial precum Brâncuși a fost promovat în URSS.

Așa cum spuneam, una dintre marile schimbări aduse de Stalin a fost transformarea comunismului inițial, renunțarea la ideile pe care acum le numim ”progresiste” - de libertinaj sexual, de internaționalism și anti-naționalism, de atacuri violente la biserică și credință. 

Naționalismul este văzut de Stalin ca un pericol doar în cazul în care este folosit pentru crearea de conflicte în societate. Despre Biserică, Stalin, fost elev de seminar, a înțeles importanța ei în conștiința rușilor și a slavilor, în general. Așa că i-a lăsat pe ruși să se roage, iar Biserica nu mai este atacată, ci tolerată. Nu este dărâmată nici catedrala Vasili Blajenîi din Piața Roșie – așa cum doriseră troțkiștii în anii 20, atunci opunându-se comisarul pentru cultură, Lunacearski. În spațiul românesc, ei nu au dărâmat biserica Mazarache, simbol al Chișinăului, care domina orașul de pe colină – și care a fost ascunsă după blocuri… după ”căderea” comunismului, nu în perioada aceea! 

Stalin a creat un naționalism sovietic, bazat pe mândria dezvoltării, a puterii statului și Armatei Roșii, dar s-a ferit de promovarea etniei dominante, deci de dezvoltarea naționalismului rușilor. Poate acesta este și motivul pentru care a existat partid comunist în toate republicile URSS, cu excepția celui al… RSFS Rusă! Da, nu a existat Partidul Comunist al RSFS Rusă, ci se considera că PCUS – al URSS este reprezentativ pentru Rusia!  

În fine, serviciile secrete… Deși Stalin este învinovățit de ”milioane de crime” comise de NKVD, iar Beria este văzut ca mâna cu care a comis crimele, adevărul este mult diferit. În primul rând, situația era de așa natură, încât duritatea era văzută ca singura soluție; nu numai în URSS, ci în întreaga lume. În al doilea rând, NKVD scăpase de sub control, iar sub Nikolai Ejov are loc ”marea epurare” (1936-1938), ba chiar și o tentativă de a lua puterea supremă. Teroarea NKVD este stopată de Stalin prin numirea lui Beria și executarea lui Ejov. Asta nu înseamnă că nu au mai fost victime ale uriașei transformări în mișcarea-i neînduplecată…

Pe scurt, Stalin și Partidul Comunist de sub comanda sa au creat marea URSS, o forță de nivel mondial, cu o dezvoltare economică impresionantă – inclusiv cu realizări de cel mai înalt nivel științific. De asemenea, ca medie per locuitor, populația URSS a atins un nivel al educației mult peste orice țară din lume. Și, să nu uităm, Stalin, cu toate greșelile și nenorocirile care i se pun în seamă – pe bună dreptate sau nu – a fost sufletul și mintea necruțătoare a rezistenței și apoi a victoriei asupra nazismului.

PCR – un parcurs cu etape complet distincte

De ce am scris atât despre Stalin la centenarul Partidului Comunist Român? Pentru că sistemul comunist în varianta lui Stalin a fost modelul dezvoltării statelor comuniste,  în primul rând economic și educațional – dar și ca atitudine națională. Din păcate, de multe și ca atitudine necruțătoare, generatoare de victime… Și, tot din păcate, apărarea spune că nu a fost singurul sistem care a produs victime. Toate, chiar toate au produs!

Așa se explică și diferențierea dintre etapele existenței și transformării PCR – aspect care înțeles și promovat de orice român de bună credință. Și un aspect pe care cei ce apar în spațiul public încearcă să îl omită. 

1921 – 1944: o apariție reprimată brutal

Prima etapă, care a influențat prea puțin societatea românească, este cea dintre 1921 și 1944. Aici pot fi făcute câteva remarci: PCR apare pe fondul unei perioade de mare deschidere ideatică din România anilor 1919 – 1922; înființarea PCR este reprimată brutal de autorități, fapt care duce la o adevărată revoltă a unor figuri importante ale intelectualității vremii.

Din presa vremii rezultă că mulți membri ai organizațiile lucrătorilor erau simpatizați ai comuniștilor – deci nu se poate spune că, la vremea înființării, nu existau decât puțini comuniști în România.

Primul secretar general al PCR, Gheorghe Cristescu zis ”Plăpumarul”, era o figură cunoscută în lumea Bucureștilor. Era proprietarul unui atelier de plăpumi și al unei cârciumi frecventată de persoane din toate mediile sociale, chiar și cele înalte. De asemenea, fiica sa, Tita Cristescu, a câștigat titlul de Miss România în 1926, fiind una dintre frumusețile epocii.

Comuniștii se implică în grevele din perioada Marii Crize, 1929 – 1933, reprimate sângeros de autoritățile țărăniste și liberale. În anii 20, mulți activiști PCR se refugiază în URSS, unde sunt pregătiți pe mai multe planuri, nu numai ideologic – de la acțiuni subversive, la conducerea unor colective, aceștia sunt pregătiți de școala sovietică.

1944 – 1945: sub semnul Armatei Roșii

A doua etapă începe cu anul 1944, când datorită victoriilor Armatei Roșii apropierea de URSS devine o necesitate pentru cei care urmăreau dărâmarea regimului Antonescu. În primul rând cercul Palatului, dar și oameni din Siguranță și din Armată iau legătura cu agenți comuniști – așa cum spuneam excelent pregătiți de URSS pentru activități subversive.

Rolul acestora, în frunte cu Emil Bodnăraș, este important în perioada lui august 1944 – și în săptămânile următoare, împotriva represaliilor germane și pentru preluarea puterii. Ulterior, odată cu intrarea trupelor sovietice, rolul comuniștilor devine decisiv, iar odată cu Guvernul Groza începe, practic, instalarea puterii comuniste – dar nu și a celei naționale.

1947 – 1954: Epoca marii prigoane

Acum, în 1945, începe a treia etapă din viața PCR, care se va întinde până la jumătatea deceniul 6 – în 1953-54, deci imediat după decesul lui Stalin.

Pentru a menține un control asupra României, Stalin trimite în fruntea instituțiilor persoane de origine evreiască – știind că aceștia vor introduce un regim dur, chiar de teroare, ca represalii după crimele comise de români contra evreilor în Transnistria și în URSS. Sunt prezenți și trimiși ai puterii de la Moscova, iar în România sunt trupe sovietice.

Atunci au loc marile condamnări – inclusiv ale unor fondatori ai PCR! – mutări domiciliare obligatorii și o adevărată prigoană contra partidelor istorice, contra românilor cu stare, dar și a unei mari părți a intelectualității.

Colectivizarea începe în 1949 și se încheie în 1962, dar cele mai dure momente se întâmplă în perioada 1950 – 1954. Practic, această perioadă, dominată de personaje fără legătură cu spiritul național, multe (re)venite din afară, este cea mai acuzabilă din istoria PCR. Totuși, acum are loc votarea planului de electrificare a României (de 10 ani, 1951-1960) și începe construirea hidrocentralei de la Bicaz (1950) și alte obiective importante pentru o Românie subdezvoltată și devastată de război.  

1954 – 1958 și 1958 – 1964: revenirea națională

Etapa a patra, 1954 – 1964 - sub conducerea lui Gheorghe Gheorghiu Dej, începe o politică de revenire națională. Sunt eliminați cei impuși în funcții de conducere în perioada stalinistă, totul sub privirile oamenilor Moscovei, care nu au obiectat. Mai mult, ca și în etapa trecută, URSS a ajutat România cu tehnologie și diverse facilitați.

De altfel, marea realizare a lui Dej este câștigarea încrederii depline a Moscovei (oricum, Dej se bucura de stima lui Stalin) iar ca urmare trupele sovietice părăsesc România în 1958 – fapt care nu s-a întâmplat în celelalte state din noul Pact de la Varșovia (1955).

Urmează o perioadă de dezvoltare - este finalizată hidrocentrala de la Bicaz și se construiește Vidraru, apoi se construiesc întreprinderi, căi ferate, cartiere de locuințe etc. De asemenea, începe deschiderea internațională a României.

De menționat că în 1964 sunt eliberați din pușcării ultimii deținuți politici. În concluzie, această a patra etapă este de transformare a comunismului într-unul de orientare națională, schimbare care va fi definitivată sub Nicolae Ceaușescu. 

1965 – 1980: inegalabilă epocă Nicolae Ceaușescu

În fine, etapa a cincea, care începe cu venirea lui Nicolae Ceaușescu la putere, ca secretar general al PCR, și se va întinde pe aproape 15 ani, până în 1980 – se caracterizează printr-o dezvoltarea fără precedent a României, pe toate planurile: economie, rol internațional, cultură, știință, educație, sănătate, sport, investiții în turism, nivel și condiții de trai, siguranța vieții etc.  

Sunt reintegrați în societate pe poziții demne de pregătirea lor marea majoritate a foștilor deținuți politici, iar scriitorii interziși sunt repuși în drepturi (cu câteva excepții).

Pe plan extern, Nicolae Ceaușescu și PCR scriu o pagină unică în istoria României, cu performanțe greu egalate de puține țări ale lumii: opoziția la intervenția din Cehoslovacia, intermedierea cu succes a relației Israel cu OEP și lumea arabă, relaționarea China – URSS, China – SUA, susținerea luptelor de eliberare din Africa și a dezvoltării statelor africane, implicarea în revenirea monarhiei spaniole, susținerea activă a mișcării de nealiniere, susținerea revoluțiilor populare din America latină etc.

Chiar dacă România dezvoltă relații excelente cu SUA și Europa occidentală, relațiile cu URSS rămân bune, dar nu apare niciun fel de subordonare – participările în CAER și Pactul de Varșovia fiind avantajos valorificate pentru economia românescă.

România a devenit vector de prim rang al luptei pentru pace și dezarmare. Absolut remarcabil și imposibil de egalat este recordul de vizite de stat, vizite oficiale și relaționări diplomatice de toate nivelurile realizat de Nicolae Ceaușescu și diplomații epocii sale.

Sub Nicolae Ceaușescu, PCR devine promotorul naționalismului luminat, fără tendințe etniciste, promovând prin educație, cultură, turism dat și prin economie tot ce era făcut în România de ”români, maghiari, germani și de alte naționalități”, cum menționa șeful statului în toate discursurile.

Același naționalism se manifestă prin promovarea studiilor și cercetărilor istorice, insistând pe aprofundarea unor figuri marcante – Burebista, Mircea cel Mare, Cantemir, Bălcescu, Cuza – și chiar s-a revenit asupra figurii Mareșalului Ion Antonescu.

Se acordă o importanță cu totul specială studiului literar, dar și publicării unor serii de opere ale clasicilor români, plus cercetări de excepție ale creației folclorice.

Nicolae Ceaușescu aprobă manifestări naționale - festivalul ”Cântarea Românei”, în Cultură, și ”Daciada”, în Sport. De asemenea, manifestările inegalabile de cântec și poezie realizate genialul Adrian Păunescu au generat creații superbe, rămase în tezaurul patriotismului românesc.

Realizările și investițiile acestei perioade sunt colosale – ar trebui pagini întregi pentru a fi enumerate – și ele cuprind TOATE domeniile și în TOATE zonele țării.

În concluzie, se poate spune că acești 15 ani ai ”Epocii Nicolae Ceaușescu” formează perioada de glorie a PCR – fiind  perioada de maximă dezvoltarea a României.

Și, da, Ceaușescu preia mult din comunismul național al lui Stalin – fără a introduce duritatea acestuia. Nici nu era nevoie… În plus, Ceaușescu a beneficiat de terenul pregătit de Gheorghiu Dej și de intelectualii care l-au ajutat, în primul rând Gheorghe Maurer și Alexandru Bârlădeanu, principalul opozant la planul Valev.  

1981 – 1989: singur împotriva tuturor

A șasea și ultima etapă a PCR, anii 80 – 1981-1989 – sunt dominați de dorința lui Ceaușescu de a se împotrivi deciziei Occidentului de a opri dezvoltarea statelor estice, prin tăierea creditărilor internaționale. Președintele României a încercat să își ducă la bun sfârșit planurile de investiții și dezvoltare, suplinind finanțările externe cu un efort uriaș intern.

Astfel, construirea unor mari obiective – tronsoane de metrou, ansamblul Casa poporului și arterele centrale ale Bucureștilor, Canalul Dunăre – București, mare parte din Combinatul Petrochimic Midia, spitale și policlinici, sute de întreprinderi, sute de mii de locuințe etc. etc, s-au făcut prin ”strângerea curelei” la nivelul populației. Acest fenomen s-a agravat după 1985, când Ceaușescu a decis, inexplicabil, rambursarea datoriei externe.

Printr-un efort uluitor, marcat de lipsuri în alimentație și condiții de trai, România lui Ceaușescu reușește această performanță unică pe plan mondial și în istorie – o țară fără nici o datorie externă!

Și tot ca un vis al lui Ceaușescu, poate utopic, dar care subliniază buna sa credință, a fost acea idee: ”omul de tip nou”. Inițial, era vorba de  ”omul de tip nou, comunist”. Apoi acesta s-a transformat în omul educat și profesionist, devotat patriei. Un om care, ca eroii din filmele epocii, renunța la orice avantaj pentru a-și face datoria și a-și păstra conștiința curată. O stare care se atinge prin ceea ce se numea ”înaltă conștiință civică, patriotică și revoluționară”. Da, un vis utopic, poate… Dar oare de ce acele filme rulează și acum, cu mare succes de public?!

Revin… Din păcate, această ultimă perioadă este caracterizată prin transformarea PCR într-o suprastructură dominată total de conducător. Un conducător care, chiar dacă era patriot și avea idei excepționale, devenise o țintă a propagandei și serviciilor externe – dar și un obstacol pentru liderul sovietic, Mihail Gorbaciov.

Practic, PCR devenise un partid fără personalitate, total supus conducătorului – nu pentru că acesta ar fi impus voința sa cu forța, ci pentru că liderii PCR știau că așa își vor face viața comodă, în condițiile în care Ceaușescu ducea tot greul țării.

Așa încât, odată cu căderea și executarea lui Ceaușescu, nici unul dintre foștii săi apropiați NU a fost în stare să ridice steagul PCR, să se expună.

De altfel, puterea ”democratică” venită la putere a avut grijă să îi arunce în pușcărie pe cei din familia lui Ceaușescu și pe membrii Comitetului Politic Executiv al PCR, dar și pe alte personalități din partid.

1990 – 1991: Comunismul – ”pericol” pentru Siguranța Națională
Nicolae Ceaușescu
© AP Photo / Dieter Endlicher

În 1990, PCR este aparent desființat, deși formal situația nu era clară. Apoi, prin Legea Siguranței Naționale din 1991 se pune o barieră apariției unor partide cu denumirea de ”comuniste”.

Astfel, în Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, la Art. 3. se arată:

Constituie amenințări la adresa siguranței naționale a României următoarele:

h) inițierea, organizarea, săvârșirea sau sprijinirea în orice mod a acțiunilor totalitariste sau extremiste de sorginte comunistă (…) care pot pune în pericol sub orice formă unitatea și integritatea teritorială a României, precum și incitarea la fapte ce pot periclita ordinea statului de drept;

l) inițierea sau constituirea de organizații sau grupări ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a acestora, în scopul desfășurării vreuneia din activitățile enumerate la lit. a)-k), precum și desfășurarea în secret de asemenea activități de către organizații sau grupări constituite potrivit legii.

În Parlamentul României a existat de altfel aproape unanimitate când s-a propus scoaterea în afara legii a PCR – fiind remarcabilă o singură voce care s-a opus: Ion Rațiu! Venerabilul țărănist, revenit din exilul anglo-american, a susținut că NU este democratic ca un partid să fie interzis prin lege, ci trebuie să rămână la latitudinea cetățenilor dacă vor sau nu să voteze un astfel de partid.

1992 – prezent: marginalizații urmași ai PCR

O primă încercare de revenire a unui partid continuator al PCR este făcută de fostul premier comunist Ilie Verdeț, care înființează, în noiembrie 1990, Partidul Socialist al Muncii, avându-i alături pe poetul Adrian Păunescu și pe fostul lider ale tinerilor comuniști, Tudor Mohora.

În 1992 intră în Parlament, la limită, pentru ca la alegerile următoare să nu mai prindă ”pragul”… în mod suspect. În 2003, la doi ani după moartea lui Verdeț, PSM este absorbit de PCR.

Tot atunci, o grupare formată în jurul fostului deputat Constantin Rotaru spune nu dispariției PSM – și reface partidul. Ulterior, se votează la Congres transformarea în PCR… dar Tribunalul respinge denumirea. La ora actuală, partidul se numește Partidul Socialist Român – și se așteaptă o decizie CEDO privind interzicerea denumirii PCR.  

Între timp, Tribunalul a aprobat înființarea Partidului Comunist Român Secolul XXI, condus de Constantin Crețu.

Onoare lor!…

Revenind la anii 90 se cuvine să amintim că o încercare de refacere a PCR a fost întreprinsă de un tânărul cercetător de la Institutul de Cercetări Tipografice, Virgil Zbăganu, secretarul sindicatului tipografilor. Zbăganu înființează Comitetul de Reorganizare a PCR, presa reacționează dur. În 1992, tânărul intelectual marxist… este găsit decapitat pe șină de cale ferată! O moarte rămasă misterioasă…

Tot în primii ani după 1990, presa nou apărută dar și ziariști care slujiseră fostei propagande de partid au susținut o intensă prigonire a PCR și a tot ce era legat de ”comunism”.

Cu mici excepții – ziariștii și diverse personalități grupați în jurul lui Corneliu Vadim Tudor și Eugen Barbu (Revista România Mare), Ilie Neacșu (revista ”Europa”) și Dan Claudiu Tănăsescu (revista ”Săptămâna”) nimeni nu a luat apărarea PCR.

Concluzie: să NU uităm!

De fapt, blamarea PCR se bazează pe o mistificare – amestecul perioadelor, nediferențierea perioadelor ”impuse” față de cele în care comuniștii români au preluat puterea, ridicând România la cele mai înalte cote din istorie, la multe capitole.

Nediferențierea perioadei de 24 de ani sub Nicolae Ceaușescu de cea a anilor 50 este o uriașă nedreptate nu numai față de comuniștii români, dar și față de România.

Subliniez aici stupiditatea antinațională actuală, care face să existe mai multe instituții bugetivore care studiază ”crimele comunismului” – dar NU există nici măcar unul care să studieze ce a făcut bine comunismul! Altfel spus, suntem gata să ne blamăm propria istorie – dar și să aruncăm la gunoi toate realizările și modul în care s-a reușit.

Până la urmă, povestea PCR nu este o rușine pentru România – ci rușinea este a acelora care nu o spun corect: cu petele negre corect puse, dar și cu zonele luminoase evidențiate.

Din partea mea, sper să văd cum acest curent, comunismul național luminat, extrem de important pentru evoluția socială a lumii, să revină în prim plan în România.

Închei aici această prezentare, fără nici cea mai mică intenție de a fi trecut prin toate capitolele istoriei acestui extrem de important partid, care a marcat enorm istoria României. Sper ca românii să nu devină într-atât de semidocți încât să considere PCR, așa cum vor ”partenerii” de azi, răul absolut - sau, mai grav, să-l șteargă complet din memorie.

Pe lângă crime și orori mereu extrase din contextul epocii și scoase strident în evidență, PCR sub Nicolae Ceaușescu a demonstrat că România POATE și e capabilă de realizări mărețe. Ori, dacă alții vor să uităm asta, noi nu trebuie să o facem.

725
Tagurile:
Nicolae Ceaușescu, PCR

Загрузка...
Maia Sandu și Angela Merkel

Maia Sandu s-a vaccinat… cu un mesaj politic

399
(reînnoit 17:00 07.05.2021)
Tânăra și frumoasa președintă a Republicii Moldova a făcut mai curând o declarație politică, decât o vaccinare. A transmis acest mesaj politic într-un context ambiguu, atât intern, cât și internațional.

Motto: ”Și sărutul e politic”

Emil Jurcă

Președinta Republicii Moldova s-a conformat azi gestului făcut de toți liderii statelor europene – de la Regina Elisabeta a Marii Britanii, la președintele Rusiei, Vladimir Putin, și al Turciei, Recep Tayyp Erdogan.

De fapt, președinta Moldovei este ultimul lider european sau printre ultimii care fac acest demers. Și, evident, vaccinarea celui mai important om din stat a fost transformat într-un eveniment mediatic.

Spre deosebire de Vladimir Putin, care a păstrat discreția asupra serului pe care l-a folosit – deși, este clar pentru toată lumea despre ce vaccin a fost vorba – Maia Sandu a spus că este vorba de serul celor de la AstraZeneca.

Alegerea pare ciudată, pentru că, în baza datelor statistice dar și a informațiilor din mass media, vaccinul anglo-suedez pare a fi cel mai riscant, inclusiv prin efectele secundare, unele fatale.

Maia Sandu nu ales nici vaccinul american ”vedetă” Pfizer, precum Iohannis sau Ursula von der Leyen, nici vaccinul rusesc de top, Sputnik V, nici vaccinul chinezesc Sinovac, precum președintele turc Erdogan sau premierul maghiar Orban Viktor.

De aceea, cred că tânăra și frumoasa președintă a Republicii Moldova a făcut mai curând o declarație politică, decât o vaccinare.

Ce a dorit să transmită Maia Sandu? În opinia mea, e un mesaj de neutralitate față de  SUA (NATO) și Rusia, dar și de apropiere de UE a Germaniei Angelei Merkel. Ar fi o decizie înțeleaptă, o a treia cale, mult mai recomandabilă și responsabilă decât aventurismul american sau francez, în contextul internațional ambiguu și tensionat. 

De asemenea, este o mână întinsă României – nu foarte meritată, de altfel. Asta pentru că România a ales să revândă Moldovei vaccinul AstraZeneca – nedorit de români, din cauza dezvăluirilor din mass media.

De altfel, România nu e la primul caz de trimitere în Moldova a unor ajutoare controversate – ba chiar pentru care s-a făcut și reclamație la DNA. Deocamdată, nu sunt vești de la anchetatori.

Revenind la mesajul președintei Maia Sandu, cred este de apreciat că ales serul considerat de mulți drept cel mai riscant pentru a da un semnal de poziționare echilibrată. Pot spune că azi, prin această opțiune, Maia Sandu s-a vaccinat… cu un mesaj politic împotriva tendințelor de a fi împinsă într-o parte sau alta.

Și, aș vrea să nu uităm un adevăr al zilelor noastre: ”Și sărutul e politic”, după cum scria regretatul mare jurnalist de politică externă Emil Jurcă – deci cu atât mai mult e valabilă parafraza de actualitate: ”Și vaccinul e politic” – ca și vaccinarea.

Editorial de Dragoș Dumitriu, jurnalist și realizator TV, fost deputat naționalist și conservator în Parlamentul României, promotor al analizei sistemice.

Opinia autorului ar putea să noi coincidă neapărat cu cea a redacției Sputnik.

399
Tagurile:
Maia Sandu

Загрузка...
NATO

Celebru ziarist, mesaj pentru NATO: ”Gavariți vorbe, ca babele pe marginea șanțului”

0
”Să vorbim mai puțin, adică ciocul mic, să nu ne lăsăm împinși de la spate de perfizii agenți americani și vest-europeni, că se alege praful de România”

BUCUREȘTI, 11 mai – Sputnik. Unul dintre cei mai importanți ziariști ai anilor 90 Ilie Neacșu, fost deputat, actualmente om de afaceri și scriitor, comentează pe marginea Summit-ului NATO și reflecțiilor unor ”analiști militari” român.

Ilie Neacșu le numește ”Taclale pe marginea șanțului”, și scrie, ironic, că ”Te sparg strategii noștri în domeniul militar”.

”Zic ei că Ucraina a eșuat în fața Rusiei pentru că au avut lipsă „creierul ” Armatei. Să mori de râs la felul cu analizează ei tacticile militare”, scrie jurnalistul, adresându-se ”specialiștilor” români:  ”Măi, vrăbiuțelor, voi nu mai aveți voie nici să gândiți cu capul vostru, pentru că pentru noi gândesc, zi și noapte, SUA, NATO și UE”.

În privința NATO, Ilie Neacșu atrage atenția, cu aceeași ironie, că ”punctul forte al gândirii nord-atlantice este „prostănacul ” nostru, Mircea Geoană”.

”Nu va dura mult timp și Geoană, Ciucă și Aurescu, vor declara că doar ei trei vor îngenunchea Rusia”, constată Neacșu. ”Reiau, măi, vrăbiuțelor - voi confundați războiul real cu șotronul”.

De fapt, experimentatul ziarist subliniază – ”Armate puternice nu există pe toate potecile planetei. Rusia este la această oră cea mai experimentată armată din lume”.

”Putin, lider inteligent și pragmatic, tigru pregătit de KGB, i-a lăsat pe americani să ocupe Irakul, Afganistanul, Libia lui Ghadafi, să genereze lovituri de stat în nordul Africii, timp în care el a tehnologizat puternic Armata, pe baza dezvoltării fără, precedent, a sectorului de cercetare militară, și a ieșit la rampă, când SUA arată mai repede cu o herghelie de gloabe, decât cu armăsari pur sânge - și când China îi vine în ajutor lui Putin, surclasând marea și imbatabila economie americană, până mai ieri, Rușii fac pregătire militară , ca pe vremuri”, scrie Ilie Neacșu.

Fondatorul celebrei reviste „Europa” spune clar: Rușii ”nu se joacă de-a armata și de-a mercenarii”.

”Armata Roșie nu va ataca pe nimeni, neprovocată, dar abia așteaptă un pretext să pună tot Occidentul cu boturile (mascate) pe labe. Mai ales că și China dorește să-i alunge pe yankei din Pacific”, scrie Neacșu.

Pe de altă parte, ziaristul atrage atenția că ”Vestul Europei nu este capabil să se opună hoardelor de imigranți, dar să se lupte cu rușii și cu chinezii, cărora li se vor alătura, la asemenea pradă bogată, și Belarus, și Iranul, și Pakistanul, și Siria, și Coreea de Nord, și Vietnamul, și multe țări din America de sud, care au conflicte înghețate cu SUA, Anglia, Franța și Olanda”.

”Dacă SUA ar fi sigure pe victorie, mâine ar ataca Rusia”, consideră Neacșu, completând – ”Dar americanii știu ce pot rușii și Putin. Gloabele americane nu au curajul să dea piept cu Armata Roșie, dar îi asmut pe proști în gura tigrilor siberieni flămânzi”.

Din păcate, fostul parlamentar naționalist vede că ”Printre proști suntem noi, românii, conduși de străini”, dar și polonezii, balticii, ucrainenii, bulgarii.

Și apropo de ”proști” și ”deștepți”, Neacșu subliniază: ”Merkel are relații excelente cu Putin, în timp ce sasul nostru bolund , la ordin american, mai să se dea în spectacol , la Marea Neagră”.

”În concluzie, gavariți vorbe , ca babele pe marginea șanțului, crezând că acel „creier” va pune Armata Roșie în dificultate”, scrie Neacșu, completând – ”Cred că ați vizionat, obligatoriu, la instruirile și dresajul vostru, multe filme SF americane. Numai că Rusia și China de azi spulberă tot. Nu poate exista o coaliție militară care să țină piept celor două superputeri militare„.

De aceea, sfatul lui Ilie Neacșu este ”să vorbim mai puțin, adică ciocul mic, să nu ne lăsăm împinși de la spate de perfizii agenți americani și vest-europeni, că se alege praful de România, chit că Putin știe cu exactitate cum stau lucrurile în Estul european, îndeosebi în România, unde SUA și UE fac cărțile în tot și în toate”.

”De consecințe nu mai vorbesc - toți care ați trădat interesele României, de la Ion Iliescu până azi, veți plăti cu vârf și îndesat, cum plătesc peste tot trădătorii”, încheie Ilie Neacșu comentariul de după summit-ul NATO.
0
Tagurile:
armată, SUA, Rusia, NATO

Загрузка...