Dragoș Dumitriu

Marele pericol pentru România suntem chiar noi, românii!

449
(reînnoit 10:06 27.12.2017)
Dragoș Dumitriu
Oameni transformați în exponenți ai urii și disprețului ireductibil, prăbușiți sufletește, intelectual, intențional, educațional, empatic – aceștia sunt cei ce vor celebra la anul Centenarul Marii Uniri!

Motto: Nu poţi să zici nimic în apărarea

acestei ţări, tribunilor din veac

devii suspect, se cheamă chiar Salvarea

eşti ştampilat "nebun fără de leac"

Corneliu Vadim Tudor

 

2017 trebuia să fie un preambul, un an pregătitor pentru așteptatul Centenar. 2017 trebuia să se adune tot ce era mai bun în țară, astfel ca împlinirea secolului de Românie Mare să ne găsească uniți într-o aspirație comună — aceea de a fi Mari, de a merita aprecierea și laudele lumii întregi.

Ironia sorții m-a făcut să scriu primele rânduri ale acestui editorial în noaptea dintre 21 și 22 decembrie. Scriam, eram obosit, și nu puteam să nu-mi aduc aminte de acum 28 de ani, când noaptea părea de pe alt tărâm…

De fapt, eram obosit tocmai pentru că momentul de acum 28 de ani mă trimitea la comparații pe care nu aveam puterea să le ignor, nici să le controlez. Simțeam senzația unei căderi fără oprire, într-o prăpastie a calității sufletești, intelectuale, intenționale, educaționale, empatice…

Sincer, mă îndoiesc că azi poate crede cineva că atunci fiecare dintre noi, românii, eram părți ale unei lumi gata de a-și lua zborul către înaltul binelui și încrederii în oameni… Hm, cum ar putea ei, cei de-doar-azi să creadă așa ceva?

Cum ar putea, când lumea lor este una a suspiciunii care trimite după gratii, lumea lor disprețuiește oamenii după opțiune, după etnie sau naționalitate, după venituri, după locul de muncă, după vârstă… Lumea lor se exprimă în pericole, teroriști, penali, înarmare, procurori, servicii speciale, istorie călcată în picioare, limbă română pierdută printre prescurtări străine… Dumnezeule, asta e lumea dintre 21 și 22 decembrie 2017!

Da, astea au fost rândurile scrise în noaptea dintre 21 și 22… Cu asta ar trebui să încep — 2017, anul care ar fi trebuit să pregătească centenarul Marii Uniri, poate fi consemnat ca un an al dezbinării naționale. O dezbinare rea, urâtă, decerebrată, între oameni transformați în exponenți ai urii și disprețului ireductibil. Râsul este cât se poate amar — aceștia sunt cei ce vor celebra la anul Centenarul!

Ar trebui să spun că e anul în care s-a reușit distrugerea clasei politice românești, a celor două mari partide, PSD și PNL; PNL, prin totala anihilare a conducerii partidului, demonstrată prin obediența sinistră față de un personaj ajuns dintr-o eroare președinte al statului, dar și atât de ridicol simbolizată prin "săriturile" de maimuțoi dresat ale urmașului Brătienilor; PSD a fost transformat într-o unealtă, prin impunerea unor personaje care au legături clare cu serviciile — și care nu au nicio treabă cu dorințele partidului.

Cele două partide și-au pierdut identitatea ideatică, iar despre calitatea structurii superioare a partidelor sau a demnitarilor — este chiar de noaptea minții.

2017 a fost anul în care a căzut un cap al Serviciilor, dar — oroare! "Sistemul" s-a dovedit a fi precum legendară Hidră, în locul unui cap au crescut două! Da, au apărut un dezvăluitor — doi, dar, despre ce vorbim aici?!…

Sistemul a impus premierul, un personaj cu totul absurd, nepotrivit, Sistemul a impus ministrul de Externe, un alt om de-al lor, sistemul se joacă anchetând Hotărâri de Guvern, Sistemul… ucide! Da, oameni care aveau pe mână afaceri uriașe cu control și susținere clare, ei bine asemenea oameni s-au "sinucis"! Evident, anchetele asupra gesturilor inexplicabile au confirmat absurdele supoziții!

2017 este anul în care golănia și huliganismul au devenit maniere în Parlament. Fluierăturile, demonstrațiile cu insulte în plen, injuriile sunt obișnuite — au devenit fapte cotidiene! —  într-un Parlament devenit bâlci. Dar bâlci este tot ceea ce se întâmplă legat de politică.

2017 este anul în care Președintele a încălcat flagrant Constituția, impulsionând manifestațiile împotriva guvernului și a majorității parlamentare, este anul în care deciziile CCR au adus după sine nu conformare democratică, ci critici vehemente — ba chiar de desființare a singurei instanțe constituționale!

2017 e anul în care magistrații fac politică, sunt împărțiți în tabere, în ONG-uri care fac politică în mediul virtual sau în realitatea străzii… De fapt, 2017 e anul în care justiția este a străzii, care are nevoie nu de judecători, ci de acuzatori publici! Un Thermidor a cărui ghilotină se numește Internet, iar rolul lui Marat și al său "Ami du peuple" este luat de ONG-uri, la fel de vehemente, așteptând dreptatea nu de la judecători, ci de la intangibila cu nume mistic, Laura, acuzatorul național, acest Fouquier-Tinville modern. Și iată cum, de la 1989 am sărit cu două secole mai înainte…

Și tot ca în Revoluția Franceză, mama tuturor revoluțiilor sublime și eșuate în propriul sânge,  Biserica e atacată… Ce diferență abisală față de unul dintre motivele Revoluției și revoltei românului din ´89…

Deci, vă place 2017? Sincer, ce sperați de la 2018? Marea Unire? Centenarul? Sperați să fie mai mult de câteva manifestații fastuoase, prilej de cheltuit sume imense?

De fapt, mă tem că Aniversarea Marii Uniri nu va fi decât un nou prilej de dezbinare, de scandal și acuzații, de radicalizare a unor așa-zise tabere. Spun așa-zise, pentru că, în ciuda vehemenței radicale, există suficientă alienare și un soi de senilitate ca să uite că, în urmă cu puțin timp, cei pe care îi detestă azi erau aliați, iar acum cei pe care îi acuzau de toate relele cântă fals în același cor de pripas.

2017 e anul în care s-a săvârșit din viață regele Mihai, această legendă vie a unui trecut răspovestit de părinți și bunici, un fel de icoană pentru mulți români; și ce să vezi, nici nu a apucat să ajungă Sus bătrânul Lear, că "prea plecații" lui fideli, românii, au început să-i conteste fiicele, voința succesorală, ba chiar să-i nege existența sau cel puțin luciditatea ultimilor ani. Monarhiștii se certă între ei, ajungându-se, în acest an pre-Centenar, să aibă un motiv de sfadă chiar din zona virtualului — Coroana României!

Ei, dar pragul Centenarului aduce și acest nou și interesant subiect, care are cele mai mari șanse la o poziție în topul scandalurilor lui 2018; după 28 de ani de "democrație" republicană, există o majoritate — relevată de multe sondaje! — sătulă de experiența prezidențială, sau măcar de acord să supună unui referendum național forma de guvernământ — republică, ori monarhie constituțională? Sigur, atunci Coroana nu ar mai fi ceva virtual.

2017 e anul în care mi-am pus întrebarea unde se va opri goana după senzațional a celor care vin? Mentalul colectiv este dependent de acest microb — realul, dacă nu e senzațional, nu există! Mori din nou, Descartes! Nu e "adrenalină", e o boală psihică la nivelul societății!

Aștept ca în 2018 diverși istorici ai "școlii" Lucian Boia să scrie povestea Centenarului pe baza crimelor, bordelurilor și conspirațiilor, să calce în picioarele "adevărului" legendele acelor făuritorilor, pentru că, nu-i așa, voi trebui să dovedim "responsabilitate", să ne "asumăm istoria, așa cum a fost, nu cum o prezenta istoriografia naționalist-comunistă a lui Ceaușescu". Nu mai știu cine a formulat primul demența asta, dar cu siguranță a avut urmași.

Iar 2017 precede și centenarul nașterii lui Nicolae Ceaușescu, ori, iată cum au fost reluate și amplificate atacurile și mistificarea istoriei celui mai mare conducător român și a perioadei de maximă independență a țării!

2017 e anul în care niște octogenari au fost încarcerați pentru vina de a fi fost tineri ofițeri într-o perioadă și o poziție ingrată, când vremurile, mai mult decât oamenii, au călcat în picioare oameni și destine.

Avea vreun rost nebunia proceselor Vișinescu sau Ficior? În opinia mea nu, dar, vai, câți oameni, chiar de vârsta mea, s-au bucurat! Nu se cunoaște și nu se înțelege istoria, ceea ce face ca societatea actuală să nu priceapă ce se petrece cu ea.

Mă gândeam la vremurile "obsedantului deceniu" — da, s-au comis crime și atrocități, dar lumea venea după cea mai cumplită perioadă, războiul mondial, cu zecile de milioane de morți și o ură mortală răspândită la scară planetară; dar aceeași generație a "obsedantului deceniu", cu tot cu vișinești mai mici sau mai mari în grad, a fost capabilă să își regăsească umanitatea, deschizând fereastra decadelor păcii și construcției, ´60 și ´70, două perioade de bucurie, bunăvoință — de lume nouă a unor oameni noi.

Noi parcurgem acum un sens invers, cum spuneam, alunecăm într-o prăpastie, iar condamnarea lui Vișinescu nu este o pedeapsă pentru el, ci un reper pe calea prăbușirii noastre; noi l-am recuperat pe torționarul uitat chiar de el însuși, la fel cum am recuperat crimele făcute în clipe de război de militari — sau cum am acceptat să fim numiți criminali ai istoriei, fiind, mai nou clasați pe locul doi după Germania hitleristă ca număr de evrei uciși în Holocaust!

Da, s-a spus asta în 2017, oficial, de către cea mai importantă organizație mondială evreiască, s-a spus asta în același an în care cei de lângă noi se bucurau de pedepsirea "torționarilor".

Pregătim Centenarul, nu-i așa? Coliva României mari e pregătită… iar bomboana cred că se va pune anul viitor — ce ați zice dacă Ion Iliescu, primul președinte al României "democratice", ar fi condamnat la închisoare cu executare? Mă gândesc cu groază nu la chinul venerabilului, cât la bucuria dementă cu care o mare parte dintre români ar primi un asemenea act!

Ce condamnare mai bună ar putea exista? Antonescu — condamnat, Dej — damnat, Ceaușescu — condamnat, Iliescu — condamnat… Trei sferturi din povestea Centenarului stă sub semnul condamnării — asta e perspectiva către care pășim în 2018.

Poate vă mirați că nu am scris nimic despre planurile Ungariei revizioniste… Dar oare mai e nevoie, când noi avem atâta material propriu? Întrebam în titlu, oare mai avem nevoie de alții să ne rupă, când noi am ajuns să facem asta… atât de cumplit? La finele lui 2017, cea mai potrivită întrebare este "Noi suntem români?!".

Mă întreb câți mai duc un mesaj curat pentru România Mare? Mare și iertătoare cu toții fiii ei, cărora nu le găsești cusururi și vinovății, ci calitățile, părțile bune… Da, așa cum vorbeam cu neuitatul meu prieten și dascăl, Corneliu Vadim Tudor, suntem puțini acum, dar, iată, Dumnezeu a ajutat până acum această țară, chiar (sau mai ales) împotriva dorinței românilor de a se autodistruge.

Așadar La Mulți Ani, România, Dumnezeu e Mare!

Dragoș Dumitriu este jurnalist și realizator TV, fost deputat naționalist și conservator în Parlamentul României, promotor al analizei sistemice.

449
Tagurile:
Dragoș Dumitriu, România

Загрузка...