Ionuț Țene

De ce l-au făcut "nebun" şi asasinat pe Mihai Eminescu

603
(reînnoit 21:46 14.07.2017)
Poetul Mihai Eminescu nu a fost agreat de autorităţile imperiale austriece. Tânărul Eminescu era perceput de poliţia austriacă ca un naţionalist, ce tulbura minţile studenţilor români din Cernăuţi, capitala ducatului Bucovina.

Imperiul Habsburgic ducea o politică dură de germanizare a Bucovinei, care intra în conflict cu asociaţiile patriotice româneşti şi cu intelectuali ca Aron Pumnul sau cu idealurile de unitate ale tânărului poet Mihai Eminescu.

Primele manifestări publice ale poetului

Între 1869 şi 1872, Eminescu este student la Viena. Urmează ca „auditor extraordinar" al Facultăţii de Filozofie și Drept, dar audiază și cursuri de la alte facultăți. Activează în rândul societății studențești (printre altele, participă la pregătirea serbării și a unui Congres studențesc la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către Ștefan cel Mare).

Aici se împrietenește cu Ioan Slavici. La Viena o cunoaște pe Veronica Micle şi începe colaborarea la „Convorbiri literare".

Participarea lui Eminescu la congresul studenţilor români de la Putna, mănăstire aflată sub ocupaţia austriacă a iritat poliţia imperială. Poliţia vieneză e pe urmele tânărului poet naţionalist Mihai Eminescu. Din arhivele Poliţiei din Viena, reiese ca domicilii ale lui Mihai Eminescu: Kollergasse-3, Dianagasse-8, şi Gartnergasse-3 (Schaumburgergasse-15), la celelalte de pe Adamgasse sau Radezkystrasse avem doar mărturii de la colegii săi, Isopescu şi Cocinski.

Poliţia austriacă şi diplomaţii austrieci au urmărit întreaga activitate a poetului în România, mai ales de când Mihai Eminescu devenise liderul Societăţii secrete „Carpaţii", care îşi propunea lupta armată a românilor ardeleni de eliberare de sub ocupaţia austriacă a Transilvaniei.

În ultimii 25 de ani s-au scris cărţi şi publicat numeroase studii ştiinţifice prin care s-a dovedit că lui Mihai Eminescu i s-a pus diagnosticul de „nebun" în vara lui 1883 pentru că încurca planurile secrete de alianţă ale Regelui Carol I cu Austro-Ungaria şi Germania. Poetul Mihai Eminescu, ca redactor şef la Timpul, publicaţia conservatorilor români, milita deschis împotriva unei alianţe cu Viena şi pentru unirea Transilvaniei cu România.

Poetul Naţional era implicat activ în conducerea Societăţii secrete „Carpaţii", care se înarma pe ascuns şi acţiona pentru un război de eliberare în Ardeal. Planurile lui Mihai Eminescu îl deranjau pe Regele Carol I şi, mai ales, elita politică conservatoare şi liberală, precum şi curentul masonic pentru realizarea unei alianţe cu Germania şi Austro-Ungaria. „Mai potoliţi-l pe Eminescu!" Acesta este mesajul junimistului P. P. Carp care îi transmitea de la Viena mentorului Junimii, parlamentarul Titu Maiorescu.

Comanda se va executa pe 23 iunie 1883. Eminescu avea doar 33 de ani. Carp se afla la Viena pentru a stabili ultimele detalii ale unui acord secret cu Tripla Alianţă (Austro-Ungaria, Germania si Italia), care de altfel a și fost încheiat pe 18 (30) octombrie 1883. Reputatul eminescolog, profesorul Nicolae Georgescu, lămurește în ce context a avut loc internarea forţată a lui Eminescu.

„Ce voia acest tratat?", scrie Nicolae Georgescu. „În primul rând, ca România să se orienteze politic spre Austro-Ungaria. Cu alte cuvinte, România nu mai putea să-şi revendice Ardealul. Acest tratat mută lupta ardelenilor în Ardeal. Bucureştiul era de zece ani dominat cultural de ardeleni, care ridicau puternic vocea pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor care erau asupriţi. Or, tratatul le interzice brusc să protesteze în Bucureşti pentru eliberarea Ardealului. Eminescu trebuia eliminat din presă şi viaţa culturală a ţării prin înscenarea nebuniei. La instigarea cancelarului german Bismarck şi al baronului austriac Von Mayr, şeful serviciilor secrete vieneze, sediile Societăţii secrete „Carpaţii" sunt închise, iar liderii ei sunt arestaţi şi expulzaţi din ţară. Este închis ziarul L'Independance Roumaine şi directorul acestuia, Emil Galli, este expulzat din România. La fel şi Zamfir C. Arbore.

Cu poetul Mihai Eminescu, a cărui geniu era recunoscut de opinia publică, situaţia eliminării acestuia din prim planul vieţii politico-culturale era mai dificil de realizat. Pur şi simplu i s-a înscenat „nebunia". În dimineaţa zilei fatidice de 28 iunie 1883, soţia lui Slavici, gazda lui Eminescu, îi scrie lui T. Maiorescu (pseudo-protectorul) că acesta ar fi înnebunit. În aceeaşi zi, pe la ora 6.30, însoţit de ing. Simţion (un apropiat de-al său), Maiorescu se deplasează la ospiciul privat al doctorului Suţu (Soutzo) şi convin cu acesta ca Eminescu să fie internat aici, pentru o lună de zile, pentru a-l atrage în cursă, îi scrie un bilet, chemându-l să-i facă o vizită. Ajuns la Maiorescu, Eminescu este trimis, cu o birjă, acasă la ing. Simţion, sub pretextul transmiterii unui bilet. Aici este aşteptat de haidamacii doctorului Suţu, urcat într-o dubă şi dus la ospiciu. "Acolo, nu va mai fi gazetar, ci numai un biet smintit. Planul fusese îndeplinit cu succes. Gazetarul Eminescu era "ocrotit" într-o casă de sănătate." (C.L. Cernăianu).

Legendarea nebuniei poetului, în conformitate cu punctul al doilea din planul acţiunii de lichidare a sa, comportă, însă, mari defecţiuni şi nu subzistă la o analiză cât de cât pertinentă, deoarece Maiorescu iniţiază acţiunea de internare în ospiciu, fără a se convinge personal dacă poetul a înnebunit sau nu şi stabileşte o anumită perioadă a şederii sale în ospiciu. În conspiraţie intră şi un ziarist şantajist şi aventurier, posibil agent al poliţiei.

Asasinarea politică a lui Eminescu

În fatidica zi de 28 iunie Mihai Eminescu, presimţind că va fi arestat la sediul societăţii secrete pleacă la Capşa, un local de lux din Bucureşti. Aici i se întinde o cursă de către jurnalistul Grigore Ventura. La Capşa, conform declaraţiilor lui Ventura, Eminescu ar fi început să ţină un discurs „politico-socialo-national" înfierbântat, ar fi scos un pistol, ar fi ameninţat-o pe soţia patronului şi ar fi strigat „la toate aceste nu-i decât un leac. Să îl împuşc pe rege!". Ventura, în loc să îl calmeze, îi ţine isonul, ca un agent provocator, şi îi propune să meargă împreuna la palatul Cotroceni. Ajunşi acolo află că Regele nu este în Bucureşti. Pe drumul de întoarcere, Ventura îl duce pe Eminescu la băile publice Mitraşevski, îl lasă într-una din camere şi apoi alertează Poliţia că un nebun s-a închis în baia publică. Îi cheamă la faţa locului pe alţi doi membri ai Societăţii Carpaţii, Siderescu şi Ocăşanu. Ciudat că cei doi au cu ei o cămaşă de forţă. Intră în baie, îl imobilizează pe Eminescu şi spre orele 19 îl duc la stabilimentul Suţu, unde avea deja rezervat un loc de dinainte.

Din această dată începe „odiseea" nebuniei lui Mihai Eminescu. Dr. Şuţu îl internează pe Eminescu în lipsa unei cereri scrise de admitere, care să cuprindă datele personale şi domiciliile poetului şi ale petiţionarului. Acelaşi dr. Suţu acceptă internarea, fără un act medical subscris de doi medici, nu înştiinţează administraţia specială asupra internării, nu solicită constituirea unei comisii de medici care să-l examineze pe pacient şi nu întocmeşte buletinul medical.

Un simplu bilet de mână, scris de dr. Suţu, la 5 iulie 1883, rămâne drept certificat medical, înscris sacru, de necontestat, deşi diagnosticul iniţial este schimbat de alţi medici, iar pacientul este tratat pentru altă boală decât cea declarată de dr. Şuţu. Pentru a nu putea fi eliberat din ospiciu, Maiorescu pleacă în străinătate chiar în ziua internării poetului, astfel că rudele şi prietenii nu-l pot vizita şi nu se pot interesa de soarta sa.

După tratamente aflate în pază şi otrăvit cu injecţii cu mercur la Viena, Iaşi şi Odessa, Eminescu revine în ţară „calmat". El îşi reia activitatea poetică şi e numit chiar pe post de bibliotecar la Iaşi. Vlahuţă îl vizitează şi-l consideră perfect sănătos şi în puterea creaţiei. În ciuda teoriilor lui Titu Maiorescu şi apoi a lui George Călinescu că poetul nu a mai scris după 1883, datorită „nebuniei" sale, este fals. Eminescu a continuat să scrie poezie şi proză. Evită jurnalismul din motive demne de înţeles. Eminescu nu a fost nebun şi nici bolnav de sifilis aşa cum spun unii medici care l-au consultat. "Incomodul Eminescu trebuia înlăturat, dând astfel satisfacţie numeroşilor săi adversari, atât din interiorul dar şi din afara ţării.

Motive erau destule: Eminescu este cel care a înfierat corupţia politicienilor români în afacerea soldată cu comisioane grase a concesiunii de cale ferată Warshawsky, Kalinowsky, Horowitz, Hirschler, Rafalovitch, Boboritz si Rubinstein, culmea — toţi asistaţi de avocatul Titu Maiorescu! Dar curajosul ziarist deranjase prin articolele sale şi alte entităţi interne sau externe. Astfel, în 1879, acesta publicase în ziarul "Timpul" studiul intitulat "Chestiunea evreiască" (numerele din 24 mai, precum şi 12,13 şi 21 iunie), subiect extrem de sensibil, asupra căruia România trebuia să vegheze, ţinând cont de condiţionările impuse ţării noastre de către puterile europene, ca monedă de schimb a recunoaşterii Independenţei" așa cum scrie scriitorul Dan Toma Dulciu.

Mihai Eminescu deranja enorm interesele austro-ungaro-germane din România și trebuia înlăturat cu complicitatea mentorului său Titu Maiorescu, plătit de companiile Puterilor Centrale să le apere interesele.

Poetul Mihai Eminescu înainte să fie declarat nebun a dorit să se prezinte în fața lui dr. Eugene Schuyler, însărcinatul cu afaceri al SUA la București să depună un protest privind încălcarea libertății presei în România. Clanul Brătianu care conducea cu o mână de fier țara pentru interesele filo-germane ale lui Carol I nu l-au iertat pe Poetul Național și au acționat pentru înlăturarea de pe scena publică și declararea sa ca nebun.

În perioada 1883 — 1889, Mihai Eminescu a scris numeroase poezii foarte frumoase, din care nu reiese că acesta era "nebun". Chiar în ultimele zile, Mihai Eminescu fiind internat în Sanatoriul de boli mentale Dr. Șuțu a scris o superbă poezie "Stele-n cer", care i-a fost găsită într-un bloc notes din buzunarul de la halat după ce a murit.

Moartea poetului survine în urma lovirii cu o piatră în cap pe 15 iunie 1889 din partea unui pacient nebun în azilul unde era internat. Reanalizarea recentă a autopsiei de către doctorul Vladimir Belis, specialist în medicina legală, şi a doctorului Ovidu Vuia, neuropsihiatru, s-a dovedit ca bolile lui Eminescu nu erau decât simple fabulaţii, o modalitate de a acoperi necesitatea suprimării acestuia. După un studiu care s-a întins pe parcursul câtorva ani, dr. Ovidiu Vuia scrie:

"Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetător științific, autor a peste 100 de lucrări în domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues şi nu a avut demenţă paralitică".

Creierul sau, în greutate de 1490 de grame, "uitat" ulterior intenţionat la soare avea să fie dovada falsităţii diagnosticului de sifilis, întrucât această boala consumă materia cerebrală. În acea tristă zi de 15 iunie 1889, Titu Maiorescu avea să scrie în jurnal:

"Pe la 6 ore a venit Stemill si Vitzu la mine să-mi spună că astăzi pe la 3 ore a murit Eminescu în institutul de alienaţi al d-rului Suţu, de o embolie".

Sacrificarea lui Eminescu

„Nebunia" şi moartea lui Mihai Eminescu sunt creaţia unor interese politice majore ale statului român, care a încheiat în septembrie 1883 o alianţă secretă cu Austro-Ungaria şi Germania, prin care se prevedea eliminarea politicienilor şi scriitorilor români, care se opuneau proiectului de alianţă „contra naturii" a lui Carol I şi doreau un război pentru eliberarea românilor asupriţi din Ardeal.

Mihai Eminescu a fost făcut „nebun" şi apoi ucis pentru că şi-a dorit unirea tuturor românilor într-un singur stat „de la Nistru până la Tisa", fapt ce a deranjat marile puteri ale epocii şi protipendada politică de la Iaşi şi Bucureşti.

Mihai Eminescu nu putea fi târât într-un proces public că a dorit să-l asasineze pe Rege sau să fie expulzat că dorea unirea cu Ardealul, pentru că altfel indigna opinia publică românească până la revoltă. Atunci, Regele, Titu Maiorescu — „asasinul moral" al poetului — şi Poliţia au înscenat „nebunia" lui Eminescu, incluzând în complot o serie de medici, ce făceau parte din organizaţii oculte sau discrete, subordonate intereselor de stat ale lui Carol I şi ale unor lideri liberali sau conservatori. Ambasadorul german era exasperat de naționalismul lui Mihai Eminescu.

Liderii politici sau instituţiile guvernamentale, sub oblăduirea regelui filo-german Carol I, au acţionat împreună cu Viena şi reprezentanţii diplomatici imperiali ai Austriei, cu complicitatea Germaniei wilhelmine, pentru înlăturarea din viaţa publică a lui Mihai Eminescu, care deranja înţelegeri de stat secrete şi discrete la cel mai înalt nivel. Rămâne ca cercetătorii să studieze, pe viitor, arhivele poliţiei secrete austriece pentru a descoperi noi dovezi despre înscenarea „nebuniei" şi „asasinarea" poetului Mihai Eminescu, o piedică vie în calea alianţei secrete între România şi Puterile Centrale.

Ionuț Țene este istoric, publicist și scriitor român.

Opinia autorului poate să nu coincidă neapărat cu cea a redacției Sputnik.

Sursa: NapocaNews.ro.

603
Tagurile:
Ionuț Țene
Sistemul american de apărare antirachetă Patriot

România: rachete Patriot pentru o țară fără lideri patrioți

192
Cu ceva vreme în urmă, nu multă, am intrat în posesia unor interviuri din SUA cu diplomaţi americani, consilieri politici, ofițeri ai serviciilor de informații cu statut diplomatic etc. privind anii de serviciu în România.

BUCUREȘTI, 26 sep - Sputnik, Radu Toma. De tipul debriefings (raport de informare audio, oficial, depozitat la instituția de comandă), interviurile acoperă o perioadă de peste o jumătate de secol (1946-1997)  și sunt  una dintre cele mai consistente  surse de informaţii inedite, politice, diplomatice, militare, economice, instituționale etc. privind  România  de  după Al Doilea Război Mondial. O sursă primară deci - clasificată timp de decenii și apoi declasificată, dar neadusă în spațiul public până în paginile de față ale Sputnikului - din toată perioada fostului regim de la București, 1945 - 1989, văzută de americanii trimiși oficial în misiuni dincolo de mult temuta fostă "Cortină de Fier".  

Mărturii în premieră absolută despre lideri şi politicieni locali şi internaţionali, despre superputerile vremii, îndeosebi fosta Uniune Sovietică; despre Cominformul de la Moscova, despre „o femeie foarte manierată şi elegantă” numită Ana Pauker, apropiată a Kremlinului venită la București și asemănată  de americani galanți care au cunoscut-o aici cu Golda Meir a Israelului; despre sovromuri, despre România în doliu o săptămână la moartea lui Stalin; cu insistență despre ecouri ale disputelor fierbinți sovieto-americane, de genul Crizei Caraibelor  etc.

Concluzia cea mai importantă a documentelor, însumând 525 de pagini (!),  este că oficialitățile americane trimise la București în acei ani  au avut  misiunea  nr.1 să culeagă informații nu atât despre România și români, cât despre  mișcările  Moscovei în Estul Europei, de asemenea să sesizeze  posibile "semnale"  din  România  ale  unei eventuale dizidențe politice anti-Moscova de tipul Ungaria  '56, Cehoslovacia '68, Polonia anii '80  etc.  

Astăzi, după 30 ani de la dispariția Uniunii  Sovietice și a fostelor regimuri socialiste din Europa de Est documentele confirmă solid o concluzie esențială, anume că percepția și interesul primar al Washingtonului fața de România au rămas aceleași timp de 75 de ani: (1) în timpul fostului regim România ca un avanpost al Washingtonului dincolo de "Cortina de Fier", de supraveghere a mișcărilor Moscovei și  (2) în prezent România  ca  un "portavion nescufundabil"  (Churchill, despre insula Malta, apărată și păstrată de englezi în tot timpul ultimului război mondial)  al SUA în imediata vecinătatea sud-vestică  europeană a Rusiei. Bucureștiul oficial 2020  drept "capul de pod" principal al strategiilor și reconfigurărilor militare ale Washingtonului în Europa de Est și la Marea Neagră, strategii și reconfigurări militare reflectând toate eterna obsesie  a Americii oficiale, obsesie numită Rusia. De asemenea dovedind și o rivalitate agresivă, inflamată periodic, față de Moscova, ca în anii cei mai întunecați ai fostului Război Rece.           

Suntem, prin urmare, din nou martori la un alt episod dintr-un  Război Rece declarat oficial mort, în realitate  intrat în clandestinitate, un ultim episod declanșat acum câteva zile, când Washingtonul, Bucureștiul și media internațională au anunțat sosirea oficială în România a primelor părți din sistemul balistic sol-aer Patriot cumpărat din SUA. Cum s-a ajuns la rachete interceptoare americane,  operaționale din 2021, pe țărmul românesc al Mării Negre, la câteva sute de kilometri de Rusia? Cum a ajuns România parte din această escaladare militară letală Statele Unite - Rusia post-Războiul Rece? Cum a ajuns România, după căderea Zidului Berlinului, singura, unica  țară est - europeană  cu sisteme balistice americane pe teritoriul ei, Aegisurile de la Deveselu și acum vectorii Patriot de la Marea Neagră? Cum a ajuns Bucureștiul, din 2015 încoace, să fie marcat cu un steguleț roșu, adică țintă pe planiglobul Apocalipsei nucleare ruso-americane?  Rachetele Aegis și Patriot, sunt într-adevăr arme defensive, dar capabile să modifice  mai vechiul echilibru  dintre celelalte tipuri de arme nucleare rusești și americane  -  "echilibrul terorii", atât de prețuit de americanii Kissinger, Brzezinski și părintele Războiului Rece, George Kennan - arme nucleare  de sub incidența defunctului INF, arme ofensive lăsate acum în voia soartei! România a ajuns aici, astfel.           

Президент РФ Владимир Путин
© Sputnik / Алексей Дружинин

Anii '90 trecuți, de după căderea zidului Berlinului și dispariția Uniunii Sovietice, au fost anii promisiunii solemne a euroatlanticilor: "NATO, niciun inch către Est" făcută lui Gorbaciov și rușilor de președintele Bush Sr. și secretarul de Stat american James Baker, de Mitterand al Franței, cancelarul Kohl al Germaniei, PM Thatcher și Major ai Marii Britanii, de Manfred Wörner, secretarul general al NATO. Promisiune făcută  în  vara lui 1990 și uitată grabnic de președintele următor  Bill Clinton în 1994. Au fost, totodată şi anii ieşirii României de sub dominaţia fostei Uniuni Sovietice şi ai alunecării ei treptate în sfera de influenţă politico-militară a SUA, ceva mai târziu  Bush Jr. avea să spună  asta „puţin” diferit, anume că România era prietenul bun al Americii... 

Adevărul a fost altul, acela că după  1989 orientările de politică externă ale României nu  au apucat să prindă o pârtie cât de cât practicabilă nici către Europa de Vest și nici o consistență regională, estică sau balcanică. În atare situaţie, din tot Estul european  numai aici, în România, a fost posibil ca administraţiile Clinton, mai prudent şi apoi Bush Jr. fără ezitări, să instaleze politicile și interesele hegemonice americane în acest loc prielnic, ca să nu spunem un loc uitat de toți, inclusiv de clasa politică locală preocupată de trădări, loialități reciclate și navete de la un partid la altul, de chivernisirea personală și de găsirea de susțineri externe. Estonia, Letonia şi Lituania, ţări germanice şi cu grupuri rusofone importante, s-au întors la legăturile tradiţionale cu Germania şi au menţinut o cooperare economică profitabilă cu Rusia și alți exsovietici.

Deşi a avut legături stabile cu America prin grupul  etnic, mare, emigrat peste ocean – circa 15 milioane de americani de origine poloneză – Polonia catolică a întreţinut legături cu Vaticanul, cu Europa, Germania, Franţa, arealul baltic, dar şi schimburi economice cu Rusia, dincolo de disputele istorice. Cehii au fost "adoptaţi" imediat de către Germania și au continuat fostele afaceri profitabile cu rușii; slovacii, imuni istoricește la rusofobii, au mers cu Vestul,  dar neabătut şi cu Moscova. Ungaria şi-a aşezat politica externă alături de Germania şi Austria, puțin mai târziu s-a întors, pragmatic și către spațiul eurasiatic. Germanii şi-au amintit că bulgarii sunt „prusacii Balcanilor” şi s-au ocupat de ei, bulgarii au fost cuminți și au ascultat de Deutsche Bank  şi, de asemenea, au ținut minte că Nicolae I al Rusiei este „ţarul eliberator” şi că a înălţat în mijlocul Sofiei Catedrala Naţională „Aleksandr Nevski". Cu o populaţie neinformată, cu instituţii democratice firave, o guvernare şi un Parlament sub presiunea continuă a intereselor politice şi economice; cu lideri în căutare eternă de sponsori peste hotare şi, mai ales, fără parteneri europeni puternici, tradiţionali, preocupaţi de soarta  ei, România a reprezentat "veriga slabă" a Estului.

A fost o  oportunitate excelentă, atunci când a început ofensiva globalistă, politică , ideologică și militară a SUA, de după dispariția Uniunii Sovietice. Și astfel a fost posibilă apariția lui Traian Băsescu, un lider-vasal necondiționat al hegemonului mondial. Calea sa către puterea de la București, pregătită cu întâlniri de taină încă de la sfârșitul  anilor  '90 și planificată simultan cu expansiunea administrației neoconservatoare Bush Jr. și a NATO către Est (anii 2003 și 2004), n-a făcut necesară  intervenția străzii, ca în Georgia sau Ucraina,  ambasadorul american  Jack Dyer Crouch II, expert în nucleara sovieto-americană și revoluții colorate a fost, totuși, prin preajmă, la drum de seară  contracandidatul Adrian Năstase a plecat acasă  cu coada între picioare. Iar la 13 decembrie 2004, la o zi după victorie, Băsescu a bătut în cuie politica externă a României: “Axa Washington – Londra – Bucureşti va fi o prioritate în politica externă în următorii 5 ani”.

Comentăm scurt:  prioritate nu pentru următorii 5 ani, ci pentru următorii 16, până  astăzi, la episodul cu rachetele Patriot americane aduse în Romania. Întorcându-ne și lăsând de o parte Londra, aliatul de serviciu al Americii din Europa, ce anume a fost acea axă? A fost o struțo-cămilă fantasmagorică, ca multe din isprăvile neoconservatorilor americani, o alianţă asimetrică, bizară, dintre prima superputere din lume și România, o ţară  îndepărtată, mică, lipsită de forţă politică şi militară şi cu interese strict regionale.           

Vasalitatea lui Băsescu față de administrația neoconservatoare Bush Jr. a fost nu numai necondiționată, dar și hiperactivă, din prima clipă. După ce a preluat de la fosta guvernare Năstase o înţelegere bilaterală cu partea americană privind extrădarea militarilor americani pasibili de inculpare pentru fapte penale în România, document juridic neacceptat de nici o altă ţară membră a Uniunii Europene, Băsescu a semnat în 2005 (primul șef de stat din tot Estul) un  acord pentru instalarea de  baze militare americane în România.

Apoi, când toţi est-europenii şi-au retras soldaţii din Irak, în 2005 -2007,  Băsescu a mărit numărul lor de la 287, la 950 de militari, aproape la fel cât ceilalți estici la un loc (1 028) şi a rămas singurul care nu a vorbit niciodată de aducerea lor acasă. Cu ieşiri intempestive, necontrolate, cu un sac fără fund de violenţă verbală, insulte, golănisme  şi înjurături marinăreşti, din primele clipe ale mandatului său și până la sfârșit Băsescu a deteriorat iremediabil relaţiile cu Rusia, retorica sa antirusă, patetică, a fost constant sancționată de Moscova oficială, media rusească l-a considerat pur și simplu  o ameninţare la adresa Europei postbelice, sub cele două mandate ale sale relațiile politice româno-ruse au "înghețat" complet. În schimb, în martie 2005, la Washington, asumându-și pur și simplu poziția de purtător de cuvânt al neoconservatorilor americani, troțkiști și de profesie adversari ai Rusiei oricare ar fi ea, sovietică sau postsovietică, a cerut la Washington o intervenție energică a Congresului SUA pentru așa-zisa "internaționalizare" a Mării Negre, adică deschiderea ei discreționară pentru flotele militare ale SUA și NATO.

Alegerile prezidențiale în Belarus
© Sputnik / Виктор Толочко

Apoi, la summitul NATO de la 2-4 aprilie 2008, la București, toate planurile expansioniste ale președintelui american  la Marea Neagră, admiterea Ucrainei și a Georgiei în NATO etc. au fost date peste cap de veto-ul europenilor occidentali. Bucureștiul a fost Stalingradul lui Bush Jr. și a neoconservatorilor din administrația sa. Dar, dacă Bush Jr. și-a consumat ultimul an de mandat într-un anonimat desăvârșit, nu la fel s-a întâmplat cu Băsescu. A fost preluat de următoarea administrație, Obama și în 2011 a dat ultima sa lovitură, a semnat la Washington un acord pentru instalarea în România a unei baze de rachete americane, la Deveselu, unică și aceasta în toată Europa de Est.

L-a susținut în 2014 în România și la americani pe următorul președinte, Iohannis, i-a transferat starea de vasalitate oarbă față de Washingtonul suzeran, precum și întreaga sa "moștenire" de relații româno-americane, rezumată în trei cuvinte: militărie, militărie şi iarăşi militărie. Aceasta a fost calea către tranzacția cu rachete Patriot americane pentru România anunțată zilele trecute la Washington și București. O tranzacție a guvernului României fără negocieri și fără obiecțiuni ale părții române. O tranzacție a "guvernului său"  aplaudată de Iohannis, și el un președinte-vasal supus  necondiționat, la fel ca predecesorul lui, rigorilor megabeneficiarului extern.           

Și, unde a ajuns astăzi România lui Iohannis în raporturile cu SUA?A ajuns acolo, că nimeni și nicăieri, de la un prim-ministru amețit la propriu și figurat, și până la  media locală nu a discutat nimic despre o achiziție apreciabilă pentru orice buzunar din lume, de 3,5 miliarde dolari. Nu s-a spus nimic, deși în State Unite  și în alte părți politicieni, membri, comisii, comitete și subcomitete ale Congresului de pe Hill au dezbătut de ani de zile și au făcut publice opinii, multe controversate, despre  rachetele Patriot.

Deși numeroase documente militare provenite de la experți, inspectori, utilizatori etc. din țări care au folosit în războaie aceste rachete, au exprimat obiecții serioase în ce privește eficiența lor în condiții de luptă. Deși reputata publicație "Foreign Policy"  tipărită  acum 50 ani la Washington de către celebrul politolog Samuel Huntington (Ciocnirea civilizațiilor), pur și simplu își intitula în martie 2018 un comentariu acid:  "Rachetele Patriot sunt făcute în America și o dau în bară în lumea întreagă"; sau "New York Times"  în 1991: "După război: și-au făcut treaba rachetele Patriot? Nu prea bine, zic oamenii de știință" etc. Deși undeva, în Orientul Mijlociu, au fost lansate rachete Patriot împotriva unei  drone și astfel o amărâtă de jucărie quadropteră de 200 dolari a consumat un "Patriot" de 3,4 milioane de dolari. Deși prețurile date publicității arată limpede, că România plătește 10 milioane de dolari pentru o rachetă (cifre oficiale românești: 450 rachete sol-aer, în valoare totală de 3,9 miliarde euro, 1 euro = 1,17 dolari, adică valoarea tranzacției în dolari egală cu 4,56 miliarde dolari, adică o rachetă costă în realitate 10,13 milioane dolari), de unde a scos PM Orban  8 milioane? Deși, în continuare se poate ridica întrebarea: cum a ajuns guvernarea Iohannis-Orban la prețul de 10 milioane pentru o rachetă Patriot, când Departamentul de Stat al SUA ne-a anunțat recent, că Emiratele Arabe Unite  au negociat și obținut de la Raytheon și Lockheed Martin  452  rachete Patriot, ca și cele pentru România, la prețul total de 2,7 miliarde dolari, adică  5,77 milioane  o rachetă, adică cu 41 %  mai ieftină decât cea negociată de guvernarea de la București (?! vezi Defense News, Washington, D.C., May 3, 2019) Deci, despre ce vorbim: patrioți, sau patrihoți?           

În sfârșit, un lucru bun s-a petrecut în România zilele trecute, cu ocazia sosirii aici a rachetelor Patriot americane. Și, pentru acest lucru bun, mulțumim pe această cale lui Raytheon, că le-a denumit, cum le-a denumit. De foarte mulți ani, peste 30, românii nu au mai văzut, auzit, rostit sau citit în această țară un cuvânt pe cale de dispariție din limba română: cuvântul Patriot.

192
Tagurile:
Patriot, NATO

Загрузка...
Председатель Еврокомиссии Урсула фон дер Ляйен.

Europa luptă pentru uniformizare liberală și totalitarism democratic

145
(reînnoit 20:53 25.09.2020)
Noul Război Rece, deja declarat de facto de către Occident, intră într-o fază complet nouă, când retorica anti-rusească este inevitabil urmată de apeluri la persecuția propriilor disidenți, ale căror opinii nu se încadrează în ideologia oficială.

Editorial realizat de Vladimir Kornilov

Și pe măsura evoluției situației, se dovedește că Rusia nu mai reprezintă ținta principală a tuturor acestor atacuri și sancțiuni anti-rusești, reflectează editorialistul RIA Novosti.

S-ar părea că ultimele rezoluții ale Parlamentului European cu privire la Rusia și politica rusească, care conțin chiar și o cerere de modificare a Constituției noastre, nu puteau fi mai dure decât atât. Însă iată că șefa Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, vorbește de la tribuna aceleiași instituții - și în discursul ei oficial a menționat Rusia doar o singură dată. Dar ce mențiune! Ea îi amenință direct „pe cei care favorizează relațiile mai strânse cu Rusia”. Adică, este mai degrabă un apel nu atât față de Moscova, cât către acele state și mai ales grupuri politice din cadrul Uniunii Europene însăși, care încă îndrăznesc să spere la o abordare mai sănătoasă a Bruxelles-ului față de politica externă. Fostul ministru german al Apărării avertizează astfel opoziția europeană: „Mergem după voi”.

Mai mult decât atât, presa occidentală în acest discurs extins scoate în evidență această scurtă mențiune a Rusiei ca mesaj principal, plasând-o pe primele pagini: ”Liderul Uniunii Europene avertizează împotriva menținerii unor legăturilor cu Rusia”. Adică, această teză ar trebui adusă la cunoștința publicului și auzită de toți cei care sunt etichetați cu regularitate de aceeași presă drept „idioți utili ai Kremlinului”.

Nu există nicio îndoială că înăsprirea puternică a atitudinilor față de opoziția internă nu este o reacție la scandalul din jurul „pacientului de la Berlin”, așa cum susțin unii politicieni europeni. Este mai degrabă un răspuns la scandarea masivă "Putin! Putin!" la zidurile ambasadei ruse la Berlin. Este, de asemenea, teama de a auzi cuvântul adevărului, care, după cum se dovedește, câștigă din ce în ce mai mult respect în Germania însăși.

Ziarul german ”Süddeutsche Zeitung” a indicat direct zilele trecute asupra acestei „probleme”. Iată citatul: ”Influența mass-mediei de stat ruse este mare în Germania, unde otrăvirea lui Navalnîi a provocat o mulțime de controverse. Articolele din ”RT Deutsch”, departamentul germanofon al televiziunii de stat, sunt incredibil de populare: conform SEAE (Serviciul European pentru Acțiune Externă. - Nota autorului) este al doilea cel mai citat site pe rețelele de socializare din Germania".

Autorii ”Süddeutsche Zeitung” nu sunt în stare să mediteze asupra faptului de ce se întâmplă acest lucru, precum și de ce popularitatea ziarelor germane a scăzut brusc în ultimii ani. În opinia lor, principalul obiectiv al mediilor de informare rusești în Europa este de a „pune totul la îndoială” în cadrul armonioasei societăți europene. Mă întreb, de când consideră jurnaliștii occidentali că a avea îndoieli este ceva rău și teribil? O Europă aparent democratică a condamnat întotdeauna (cel puțin în cuvinte) totalitarismul și consensul oficial. Și acum jurnaliștii și politicienii occidentali sunt sincer surprinși de ce compatrioții lor, încercând să găsească ceva sens în știrile despre „otrăviri” și „ingerințe”, caută o alternativă sănătoasă ziarelor locale și canalelor de știri care, fără nicio analiză critică, transmit doar „singura versiune corectă" lansată de sus.

Acest lucru este valabil nu doar pentru Germania. Practic în orice țară din Europa veți constata discuții despre motivul pentru care punctul de vedere „pro-rus” este atât de popular în mass-media non-sistemică și în rețelele sociale. Expertul ceh Jan Shir, de exemplu, explică acest lucru prin „nepregătirea” jurnaliștilor. Ei trebuie doar să fie „corect orientați”: iată dacă i-ați face ca să nu-i numească ”separatiști” pe rebelii din Donbass, ci „armata rusă” - și vom obține imediat rezultatul dorit. Și cui îi pasă că nimeni nu a găsit armata rusă în Donbass în toți acești ani! Principalul lucru, la urma urmei, este să le impui cititorilor o imagine „neestompată” care să nu permită punerea la îndoială și interpretări diferite. Și pentru aceasta, potrivit lui Shire, ar trebui invitați la televiziunea cehă numai experți „corecți”, care nu își permit (ce groază!) să se îndoiască de „interesul regimului rus în otrăvirea lui Navalnîi și că asta s-a făcut cu ajutorul substanței ”Novichok”.

Oare Shire și alți experți ca și el nu știu că orice persoană cu o gândire sănătoasă, aflând informații despre „ocupanții” ruși sau „Putin otrăvitorul” în toate ziarele fără excepție, va încerca, mai devreme sau mai târziu, să găsească o confirmare acestor „fapte” senzaționale.

Și, fără a găsi nimic în ziare, sigur că va apela la surse alternative. De fapt, aceasta (și nu unele intrigi ale inamicului intern) explică faptul că mass-media rusească este din ce în ce mai populară în Europa. Aceasta oferă posibilitatea să privești măcar la o problemă sau alta din diverse unghiuri și să tragi propriile concluzii. Iată de ce se tem experții occidentali, obsedați de lupta împotriva Rusiei și de curățarea disidenței în Europa.

Un alt exemplu recent, care scoate la iveală această obsesie, sunt alegerile locale desfășurate în această săptămână în mai multe regiuni ale Italiei. Speriați de perspectiva victoriei partidului de opoziție „Liga” care gravitează spre flancul drept, în Toscana tradițional „roșie”, mass-media a scos din nou la lumină cartea anti-rusească, care a reamintit de povestea demult uitată despre „finanțatorii din Rusia”. Principala „dovadă”: un anumit proprietar al unei companii electrice, asociat odată cu „Liga”, are o soție rusoaică și ... și-a transferat banii în Rusia. Deși un astfel de „scandal” dezminte de fapt acuzațiile aduse „Ligii”, se dovedește că banii merg în Rusia și nu invers. Dar cititorul trebuie să fie convins în orice caz de legăturile opoziției cu Kremlinul, indiferent dacă acest lucru este logic sau nu.

Declarațiile liderului „Ligii”, Matteo Salvini, despre faptul că nimeni nu a găsit „nici o rublă, nici o matrioșka” la el în toți acești ani nu prezintă deloc interes pentru mass-media liberală italiană și pentru politicienii de la Bruxelles. Susținând aceste speculații, unul dintre ideologii și principalul purtător de cuvânt al liberalilor europeni, Guy Verhofstadt, în sala Parlamentului European îl acuză public pe Salvini că a primit „bani de la Putin”. „Personal, consider că este un scandal faptul că acești oameni care încearcă să ne dea lecții primesc bani pentru a distruge Uniunea Europeană”, a spus fostul prim-ministru al Belgiei.

De fapt, aceasta este esența „acuzațiilor” aduse împotriva opoziției interne - nu contează dacă este într-adevăr pro-rus, dacă are sau nu legături cu Moscova. Principalul lucru este să-i închidem gura. Și ce ar putea să răspundă adversarul tău dacă îi spui în față că unul dintre susținătorii săi are o soție rusoaică sau o matrioșka? O metodă care a fost testată mult timp în mai multe țări europene.

Acesta este sensul amenințărilor flagrante care au răsunat la adresa adversarilor din gura noii „doamne de fier” a Europei, Ursula von der Leyen. Războiul rece este imposibil fără o vânătoare de vrăjitoare. Europa nu va lua prizonieri în cursul acestui război, amenințând că îi va distruge pe toți cei pe care îi declară „a cincea coloană”. Și acesta este doar începutul.

Opinia autorului ar putea să nu coincidă cu poziția redacției.

145
Tagurile:
Libelulă, Europa
Tematic
Riscă eliminarea din Europa League: FCSB - FK Backa Topola
Ce urmează pentru FCSB și CFR în Europa League?
Covid-19: OMS așteaptă creşterea numărului de morţi în octombrie și noiembrie în Europa
Caz unic în Europa: demență ucigașă în Timișoara lui Robu
Șeful Comitetului de Investigații: Europa nu reacționează la neonazism

Загрузка...
Proteste în Minsk

Proteste în Belarus: au fost reținuți zeci de demonstranți

0
Câteva zeci de persoane au fost reținute în timpul demonstrațiilor împotriva lui Lukașenko în Minsk.

BUCUREȘTI, 26 sep – Sputnik. Câteva zeci de persoane au fost reținute în timpul manifestațiilor neautorizate în Minsk din această sâmbătă, informează RIA Novosti, citând forțele de ordine din capitala Belarusului.

“Au fost reținute câteva zeci de persoane pentru contravenții administrative”, a declarat serviciul de presă al direcției generale a afacerilor interne a comitetului executiv orășenesc din Minsk.

Sâmbătă la Minsk a avut loc o nouă acțiune de protest a femeilor.

Acțiunile de protest în mai multe localități din Belarus s-au declanșat după alegerile prezidențiale din 9 august 2020, în care victoria a obținut-o actualul șef al statului, Aleksandr Lukașenko.

0
Tagurile:
Proteste, Minsk, Belarus
Тема:
Proteste în Belarus
Tematic
Borrell: Rusia poate contribui la un dialog intern în Belarus
Tu -160 rusești au zburat de-a lungul frontierelor Belarusului cu NATO
Bombardierele rusești au zburat de-a lungul frontiere vestice a Belarusului
UE și SUA: Polonia să se descurce singură cu Belarusul

Загрузка...