Radu Iliescu

Singurul argument pro-avort care ar putea fi băgat în seamă

814
(reînnoit 18:02 07.04.2017)
Radu Iliescu
Ne vom întoarce acolo unde ne-a fost întotdeauna locul: în natură, aproape de animale, legaţi prin solidaritatea umană fără de care nu se poate traversa în siguranţă nici bucuria, nici deznădejea, nici pericolele.

Nu, nu este vorba despre argumentul sarcinii apărute în urma unui viol. Şi care, în opinia celui care-l susţin, ar trebui urgent întreruptă printr-un avort fără comentarii. Mi-a fost de prea multe ori aruncat în faţă cu un rânjet victorios, dar de fiecare dată am spus negreşit că este o eroare logică şi un argument lipsit de substanţă. Ca eroare logică, este încercarea sterilă de a justifica norma prin excepţia de la normă. Are tot atâta valoare de judecată cât o propoziţie de genul: dacă avem voie, în mod excepţional, să circulăm pe contrasens în timpul manevrei de depăşire, atunci întotdeauna va fi permis să circulăm pe contrasens. Sau: dacă avem voie să lovim un om în cadrul cauzelor justificative de tipul legitimei apărări sau stării de necesitate, atunci este permis întotdeauna să lovim pe cineva. Cam aşa judecă cei care afirmă că, dacă avortul este justificat în cazul violului (lucru care lor le pare dincolo de orice îndoială), atunci ar trebui întotdeauna să fie permis.

Nu numai că este cu neputinţă să construim o regulă pornind de la legitimitatea excepţiei, dar nici ca excepţie nu se poate justifica avortul. Fireşte că violul este o traumă, de aceea legea protejează voinţa şi corpul femeii, trecând siluirea ei printre infracţiunile pedepsite cu mulţi ani de închisoare. Numai că legea nu pedepseşte niciodată nevinovatul, iar copilul rezultat în urma unei astfel de monstruozităţi nu ar fi câtuşi de puţin vinovat. Dacă, în conexiune cu violul, adăugăm o crimă, facem oare lumea mai bună? Se justifică imediat că e în folosul mamei, ca nu cumva, uitându-se la copil, să-şi amintească mai târziu de suferinţa îndurată şi să fie nefericită. Discutabil punct de vedere. Eu cred că o mamă, când se uită la propriul copil, îşi aminteşte în primul rând de ceea ce vede: o fiinţă candidă şi ingenuă. Cred că toţi trecem în viaţă prin momente năprasnice (falimente, eşecuri, despărţiri, înmormântări) şi că aceasta este partea noastră ca oameni, pe care nu trebuie s-o înecăm în uitare, ci s-o luminăm cu înţelegere. Cu ce este diferit a da naştere unui copil în condiţii tragice faţă de a salva pe cineva de la înec, bunăoară? Cred că a face lucrul corect în împrejurări aspre este o răsplată în sine şi un prilej de bucurie care n-ar trebui să fie refuzat în numele unei iluzorii uitări.

De fapt, cel mai serios argument pro-avort care mi-a fost adus este acela al absenţei resurselor pentru a creşte un copil. Este argumentul care se pretinde obiectiv prin excelenţă, singurul care ar trebui luat în calcul, dar numai după ce-l lămurim. Şi-am să-l iau în serios pentru că există, într-o formă asemănătoare, în lumea animalelor sălbatice. Omul este la jumătatea distanţei dintre animale, cu care avem în comun anima, cum spuneau latinii, şi îngeri, cu care avem în comun spiritus, după spusa aceloraşi strămoşi. Suntem concomitent un pic animale şi un pic îngeri, cu observaţia nu suntem deplin oameni decât dacă ne cultivăm intens partea angelică. Dar, trebuie s-o spunem fără ocolişuri, animalele sunt mai aproape de cele fireşti ca noi pentru că nu s-au depărtat niciodată de ele, de aceea ne pot servi drept exemplu în anumite privinţe.

Animalele nu-şi ucid puii propriei specii decât excepţional şi cu motivaţii foarte precise. Felinele o fac pentru a retrezi instinctul genezic al femelei, care nu se împerechează dacă are grija unui cuib de pui. De aceea mamele se izolează de masculii nepoftiţi în această perioadă. Carnivorele care trăiesc în grupuri, dimpotrivă, consideră că puii sunt o problemă comună, şi-şi aduc aportul la creşterea lor în absenţa unei legături biologice directe. Nu cunosc cazuri de atacuri la adresa puilor proprii, născuţi sau nenăscuţi, la ierbivore. În cele din urmă, un comportament echivalent cu avortul a fost observat la unele specii de păsări care-şi aruncă din cuib ouăle în anii săraci în hrană. Puii respectivi nici nu eclozează, sunt aruncaţi în coajă şi mor ca embrioni, servind drept resurse altor forme de viaţă. Animalele nu au nevoie de asta pentru că, printr-un mecanism de reglare care ne scapă, fertilitatea este întotdeauna în acord cu hrana: în anii săraci puii sunt puţini, în anii de abundenţă cuiburile conţin numeroşi produşi.

Aşadar, dacă păsările avortează ouă aruncându-le, de ce n-ar face şi omul acelaşi lucru? Nu suntem şi noi, dintr-un anumit punct de vedere limitat dar legitim, un pic animale? Fireşte că suntem, doar că avorturile la om nu seamănă cu cele de la păsări. Şi asta pentru că, atunci când evaluăm că nu avem resurse, noi nu facem calculul sec al berzei. Zburătoarea face un calcul al producţiei de broaşte la hectar, mai corelează cu restul meniului şi estimează dacă până la termenul limită din toamnă îşi poate atinge scopil nenegociabil: nişte pui capabili să zboare până în locul îndepărtat unde vor ierna. Păsările ştiu că în natură nu există prelungiri ale termenelor, dacă n-ai plecat până când cade bruma, specia nu se poate baza pe tine. Dacă pragmatismul ar avea o definiţie onestă, aceasta ar trebui să aibă ca fundament comportamentul unei păsări care aruncă două ouă din cinci pentru că ştie că doar atât îşi poate permite anul acesta. 

Pentru specia noastră, în punctul în care ne aflăm, epoca foametei aparţine trecutului. Nu trebuie să luăm decizia de a renunţa la un copil pentru a permite supravieţuirea la limită a altuia. Acolo unde penuria există obiectiv, este rezultatul deciziei omului, care nu are reţineri să-şi înfometeze semenii în numele profitului. Sărăcirea Africii şi a Americii de Sud este făcută sistematic de multinaţionalele care produc pentru bunăstarea ţărilor care deja se scaldă în bunăstare, pe seama indigenilor constrânşi să fie musafiri nedoriţi în propria ţară. Nu este (încă) situaţia României, noi nu avortăm după ce evaluăm resursele, noi avortăm după ce ne consultăm imaginaţia. În spaţiul ei obscur, un copil nu ar vrea să se nască fără "condiţiile" din filmele americane: cameră personală, tehnologie la dispoziţie, program extensiv de excursii, părinţi hiperbogaţi şi hiperdisponibili. Imaginaţia este o armă, dar dacă o folosim rău ne face mai proşti decât nişte zburătoare.

Hrana este mai ieftină şi mai abundentă decât oricând în istoria noastră. Hainele, proaste, este drept, nu mai costă aproape nimic. Vorbim despre mâncarea care satură şi veşmintele care acoperă, mofturile sunt scumpe şi întotdeauna au fost. Prezenţa curentului electric, a apei potabile şi a transporturilor accesibile ne transformă pe toţi, negreşit, în regi. Ne mişcăm mai rapid decât împăratul Napoleon Bonaparte şi suntem serviţi, în termeni energetici, de peste 250 de sclavi. Nu suntem nevoiţi să aşteptăm luni de zile până când putem mânca roada câmpului, pentru că noi recoltăm cu coşul din supermarketuri. Nu mai înhămăm cai năbădăioşi, răsucim chei în contact sau apăsăm pe butoane care pun în mişcare motoare cu herghelii-putere. Obiectiv vorbind, omul simplu n-a fost niciodată mai bogat ca acum. Doar orbirea produsă de dorinţele lui îl împiedică să facă obiectivele comparaţii cu soarta avută de strămoşii lui cu doar două generaţii în urmă.

Atât cât este omeneşte predictibil, epoca acestei abundenţe, foartă scurtă la scară istorică, va lua sfârşit. Tot ceea ce nouă ni se pare implicit (într-o zi un adolescent mi-a spus că fără curent electric viaţa nu este cu putinţă), va deveni dificil sau imposibil de obţinut. Ne vom întoarce acolo unde ne-a fost întotdeauna locul: în natură, aproape de animale, legaţi prin solidaritatea umană fără de care nu se poate traversa în siguranţă nici bucuria, nici deznădejea, nici pericolele. Vom reînvăţa de la vieţuitoarele mai umile ca noi, dar stăpâne pe ele cum noi nu suntem, că trebuie puţin, foarte puţin pentru a trăi, că puţinul acela poate fi împărţit în siguranţă şi cu bătrânii neputincioşi, şi cu copiii ingenui, şi cu oaspetele ostenit de drum. Într-o zi, când vom coborâ cu picioarele goale pe pământul pe care azi îl vedem doar din goana maşinii, ne vom aminti ce ne bine era când ne era rău, şi ne vom judeca noi înşine pentru uciderea pruncilor, aşa cum nimeni, nici în cer, nici pe pământ, nici în infern, nu o face!

Opinia autorului poate să nu coincidă cu cea a redacției.

 

814
Tagurile:
Radu Iliescu

Загрузка...