Dragoș Dumitriu

Tezaurul de la Moscova - arma nucleară a rusofobiei (I)

582
(reînnoit 12:38 25.11.2016)
Dragoș Dumitriu
Îi scriam unui prieten din Chișinău că povestea - sau problema - tezaurului României trimis la Moscova este cea mai puternică armă a rusofobiei, din păcate (pentru mine, cel puțin) mai penetrantă decât Basarabia.

Asta pentru că împletește ideea de nedreptate istorică laolaltă cu bătaia de joc și furtul. Tradus în limbajul omului simplu, chestiunea tezaurului sună cam așa: "Rușii ne-au luat tezaurul, o mare moștenire din moși — strămoși, poate chiar de la daci, cu care am fi fost o țară puternică iar fiecare român ar fi fost bogat — ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane, Ivan ți-a băgat mâna în buzunar — ție, personal!". Ei bine, în fața unui asemenea argument "concret", pentru celula opiniei publice, omul simplu, analiza pe bază de date nu mai contează, iar orice atac la adresa Rusiei beneficiază de susținere populară. Ce mai contează că povestea, așa cum am relatat-o mai sus și cum e propagată — e construită pe date incorecte. Iar această armă "nucleară", vom vedea, este adevărata miză a poveștii tezaurului și valorează enorm.

Nu am pretenția că voi descoperi tot adevărul, dar o analiză bazată pe dialectica istorică și probatorie este necesară. Pornesc deci de la premiza că argumentul este cea mai sigură cale către rezolvarea unei situații — chiar dacă, în cazul (articolului) de față, argumentarea va susține, de fapt, multe nedumeriri.

Pe scurt, faptele istorice (consemnate) se rezumă la trimiterea pentru siguranță la Moscova aliată a unei cantități de valori de către guvernul României — ocupată majoritar de trupele germane și ale cobeligeranții lor bulgari și turci — transmitere care s-a făcut în două tranșe, 1916, respectiv 1917, valori care au fost returnate în trei tranșe de Moscova — 1935, 1956 și 2008 — România reclamând o restanță constând în aur bancar, o cantitate de aproape 94 de tone.

De fapt, era aurul statului român?

Prima nedumerire — se spune că era aurul României, ceea ce este fals. Aurul era al Băncii Naționale a României — conform actelor încheiate între reprezentanții României și Imperiului Rus: "tezaurul constituie proprietatea privată a Băncii Naţionale a României". Asta pentru că, la data respectivă, BNR nu era a statului, ci avea acționariat 100% privat! Concret, BNR a fost înființată în 1880 cu 70% capital privat și 30% capital de stat, dar în 1900 statul rămâne fără participație — cum, asta e o altă problemă — pentru a reveni în acționariat în 1925. Dar, aurul trimis la Moscova în 1916 și 1917 nu era al statului român, cu atât mai puțin al poporului. Cine erau proprietarii aurului? Acționarii BNR. În perioada respectivă situația României semăna cu cea de azi — resursele și principalele active industriale aparțineau străinilor și câtorva familii de bogătași români. Românul de rând era spoliat și ținut în sărăcie — cu nici 10 ani înainte de evenimente avusese loc sângeroasa reprimare a răscoalei țărănești (1907). Întrebați despre acest tezaur, conducătorii sovietici răspundeau: "Nu vom da aurul oligarhilor români, ci îl vom păstra pentru poporul român". Cel puțin prima parte era perfect adevărată. Deci, prima nedumerire ar fi — cine are dreptul să revendice acel aur, în buzunarele cui ar putea ajunge? Îmi pun întrebarea, bazat pe logica ultimilor ani, oare urmașii foștilor acționari ai BNR au vândut drepturile litigioase, precum în alte situații, iar aurul sau echivalentul bănesc, odată ajuns în România, va fi retrocedat unor "rechini" bancari? Nu cred că e o specie dispărută…

Ca un corolar la prima problemă ridicată — tezaurul de care se face vorbire ar fi de aproape 94 de tone — echivalând azi cu cca 3 miliarde euro. Adică aproximativ 2% din PIB-ul de anul trecut, sau… o nimica toată față de cele peste 2000 de miliarde de euro la cât se estimează pierderile cauzate de distrugerea economiei românești după 1989. Desigur, e o sumă uriașă pentru niște buzunare private, e o sumă importantă și pentru un stat, dar nu e, așa cum se sugerează, comoara lui Decebal.

De ce să trimiteți turma în bârlogul ursului?

A doua nedumerire: trimiterea aurului în Rusia. Justețea trimiterii tranșei a doua, în iulie 1917, nici nu merită discutată — în martie abdicase țarul, vărul reginei Maria, cel mai puternic garant al prieteniei Rusiei; guvernul (Kerenski) era instabil, iar dezordinea în țară era asigurată atât de nemulțumirea armatei, cât și de activarea masivă a revoluționarilor comuniști odată cu revenirea lui Lenin în țară, în aprilie 1917. Problema, dilema se referă la primul transport — în 1916 Imperiul țarist era încă o putere, ba chiar era garantul României în fața aliaților occidentali. Negocierile mutării tezaurului au fost conduse de ministrul de finanțe Titulescu, dar și de premierul Ionel Brătianu; ori, Ionel I.C. Brătianu era printre cei care susțineau teoriile privind atitudinea dușmănoasă, complotistă a Rusiei împotriva României. În lucrările sale, Sabina Cantacuzino, biografa familiei Brătianu, susține chiar că Ionel Brătianu a fost vizat de acțiunile rușilor, inclusiv în timpul răscoalei din 1907 (și poate chiar din 1888) persoana lui fiind o țintă pentru agenții ruși. Mai mult, proaspătul guvernator al BNR de atunci, Ioan G. Bibicescu, cât și cel mai bun specialist bancar al vremii, Mauriciu Blank, întrebați de Brătianu despre transferarea aurului resping total ideea cu Rusia. Dar, repet, banca depindea de acționari, nu era a statului.

De ce s-au refuzat alternative mai sigure? Cum a fost asigurat tezaurul?

Ce alternative existau? Desigur, în 1916, armata română era zdrobită — vom vedea și cauzele, legate contextual de tezaur. Victoriile senzaționale și neașteptate de la Mărăști, Mărășești și Oituz erau greu previzibile. Retrasă în grabă la Iași, conducerea României vrea să fugă la Odesa, hotărârea reginei Maria (jumătate rusoaică, din păcate pentru fobia actuală) va salva situația și în final țara, dar incertitudinea e tot mare în perioada la care mă refer. Tezaurul nu putea fi trimis spre Occident sau spre nord pe uscat din cauza trupelor Puterilor centrale, pe mare erau nave de război germane. În schimb exista varianta ascunderii tezaurului în țară, așa cum avea să se procedeze ulterior la Tismana. O alternativă mult mai simplă, mai sigură — dar care, în opinia mea, avea o singură problemă: în cazul ocupației germane pe termen lung, acționarii, proprietarii aurului, nu-l mai puteau folosi, ascuns fiind în munți, ori pe ei asta putea să îi doară, mai ales că, de fapt, ei nu salvau aurul țării, nu era aurul țării! Așa că acționarii și-au trimis aurul în Rusia, pe cheltuiala statului — riscând și trimiterea unor bunuri patrimoniale, documente naționale valoroase și obiecte de artă — pentru ca, la nevoie, să poată pleca oriunde în lume. De altfel, s-a și pus la cale o traversare a continentului rus către Alaska și trecerea tezaurului în SUA, dar s-a dovedit imposibil de realizat… deși există și aici unele povestiri.

Apare însă o altă nedumerire, a treia — asigurarea tezaurului. Interesant este că, în discuția cu I.I.C. Brătianu, bătrânul Blank îi propune asigurarea tezaurului într-o țară neutră, ba chiar se oferă să obțină sprijinul guvernului britanic în acest scop: "Vom interveni pe lângă Guvernul englez (…), înlesnindu-ne astfel asigurarea tezaurului nostru într-o ţară neutră". Propunerea a rămas fără efect. Deci, tezaurul a plecat într-o asemenea călătorie periculoasă neasigurat?!

Occidentul a împins România contra Rusiei, dar a garantat și pentru tezaur?

A patra problemă — de ce nu răspunde Occidentul pentru pierderile României, așa cum ar fi promis? Iată despre ce e vorba: la începutul lui 1918, îngrijorate de perspectiva ca bolșevicii să încheie pacea cu Puterile Centrale (va fi încheiată la Brest Litovsk în martie 1918), Occidentul începe o campanie militară în estul Rusiei și Ucraina, solicitând și României să participe. Aceasta, evident, însemna un act de război față de aliatul rus, deci automat valorile românești aflate la Moscova erau în pericol. În aceste condiții, BNR, prin Victor Antonescu, ar fi obținut garantarea valorii tezaurului de către guvernul francez (310 milioane lei aur, valoarea de atunci). Afirmația aceasta însă nu poate fi susținută printr-un document de care să am cunoștință, nu apare nici în scrierile lui Clemenceau — deși V. Antonescu susținea că ar fi primit "garanția verbală" a "Tigrului" — porecla marelui om de stat francez — care la rândul său ar fi avut aprobarea aliaților. Imediat după trecerea Prutului de către unitățile militare române, sovieticii reacționează prompt:

"Sovietul Comisarilor Poporului hotărăşte:
1. Toate relaţiile diplomatice cu România încetează. Legaţia română şi în general, toţi reprezentanţii autorităţilor române se expulzează pe cea mai scurtă cale dincolo de frontieră.
2. Tezaurul României, aflat în păstrare la Moscova, se declară intangibil pentru oligarhia română. Puterea sovietică îşi asumă răspunderea de a păstra acest tezaur pe care îl va predea în mâinile poporului român."

Ceea ce era previzibil… E arestat și ambasadorul român pentru scurt timp, apoi se rup relațiile diplomatice, păstrarea "cheii" de la locația tezaurului revine reprezentantului diplomatic al Franței. Și, totuși, garanția lui Clemenceau și a Occidentului dispare… sau nu mai e invocată niciodată. Iar România rămâne fără tezaurul BNR — câștigând în schimb… dușmănia noului vecin — Uniunea Sovietică!

Tezaurul — parte a unei escrocherii generale?

M-am referit la un moment dat la contextul epocii — și la legătura cu povestea tezaurului. Într-o primă discuție aprinsă cu Nicolae Ceaușescu, Leonid Brejnev, înfuriat de vehemența pe atunci tânărului secretar general al PCR, îi răspunde că România ar fi avut de fapt o datorie mult mai mare la Imperiul țarist, echivalentul a circa 240 de tone de aur, rezultată din livrarea de mari cantități de arme și suport militar divers. În plus, Brejnev face aluzie la diverse documente care ar arăta că românii au furat ei înșiși aurul BNR. Voi analiza în următorul episod aceste alegații, dar trebuie expus un adevăr. Între 1914 și 1916, perioada în care România a ales statutul de neutralitate, s-a angajat la realizarea a două obiective — intrarea în luptă de partea Antantei (aspect garantat de Rusia și consfințit prin prezența țarului Nicolae al II-lea la Constanța în 1914, aceasta fiind și ultima sa ieșire oficială în afara granițelor), precum și înzestrarea și modernizarea armatei române. Ei bine, în bătălia dezastruoasă de la Turtucaia, oștenii români s-a trezit cu echipament și arme vechi, uzate, nefuncționale, unele piese chiar din războiul de Independență! Banii necesari înzestrării fuseseră furați și deturnați de guvern, de partide și de grupurile de interese din jurul lor! Constantin Argetoianu descrie expresiv situația: "Turtucaia a pus în plină lumină goliciunea oamenilor cărora țara le încredințase soarta ei, aproape fără nici un control". Și totuși… BNR, banca privată proprietară a tezaurului din poveste, era însărcinată cu scontarea cheltuielilor (ministerelor), deci inclusiv a celor legate de marea înzestrare a armatei, având controlul în bună măsură asupra acestor investiții. Închei acest episod cu întrebarea, sau nedumerirea, că tot v-am obișnuit cu termenul — putem scoate din contextul escrocheriei cronice, generale, restul "nedumeririlor" legate de povestea tezaurului?

În episodul următor voi analiza ipotezele referitoare la furtul tezaurului, la traseul său către Germania, dar și la propunerile venite din ambele părți, rusă și română, de final fericit al poveștii tezaurului zis "al României", dar de fapt al BNR.

Dragoș Dumitriu — analist sistemic

Dragoș Dumitriu este jurnalist și realizator TV, fost deputat naționalist și conservator în Parlamentul României, promotor al analizei sistemice.

Opiniile exprimate de autor ar nu reflectă neapărat punctul de vedere al redacției.

582
Tagurile:
1917, 1916, Guvernul sovietic, Returnare, Asigurare, Acționari, Date, Acte, Tezaurul românesc, aur, Moscova, BNR, Dragoș Dumitriu, Rusia, România
Tematic
60 de ani de la restituirea parţială a Tezaurului de la Moscova

Загрузка...