Servicii

Țară cu un „guvern din umbră”. În numele cui s-ar uni „dreapta”?

239
(reînnoit 07:06 13.11.2020)
Cât timp Republica Moldova se află sub o guvernare externă, orice promisiuni politice și orice “pacte naționale” în numele integrării europene sunt lipsite de conținut. Singurul pact realist pentru țară ar fi cel de resuveranizare a țării.

Fostul premier, revenit recent în propriul partid – PLDM, încearcă periodic să-și atribuie rolul lui Traian Băsescu în România, cel de mare sfătuitor al dreptei pro-europene și generator de idei.

În luna octombrie, Filat venise cu inițiativa semnării unui pact între partidele pro-europene și cele unioniste, după modelul declarațiilor (semnate de partidele parlamentare și societatea civilă din România) de la Snagov din 1995 (pro-UE) și din 2001 (pro-NATO), prin care să fie asigurată o politică pro-europeană și euro-atlantică, indiferent de culoarea guvernului. Acum șase ani, cu o idee similară venise în 2014 și PNL, condus de Vitalia Pavlicenco, însă fără niciun succes.

Nu inițiativa lui Filat este cea interesantă în sine, ci însăși ideea unui „pact național pentru Europa”, care a fost prezentă de-a lungul ultimelor decenii în spațiul politic moldovenesc. Chiar dacă inițiativa liderului PLDM a fost data uitării, deocamdată, aceasta va răsări neapărat după alegerile prezidențiale. 

Chiar dacă am admite că vectorul integrării europene reprezintă singura cale pentru dezvoltarea Republicii Moldova (ceea ce nu este deloc o axiomă), marea problemă este relevanța partidelor politice și a cetățenilor acestei țări în toate aceste procese. Dacă întreaga societate ar decide la un moment dat că trebuie să ne îndreptăm spre Europa, această peregrinare nu trebuie să aibă loc cu ignorarea totală a intereselor noastre.

Ce au fost declarațiile de la Snagov?

Pe 21 iunie 1995, în România, condusă de Ion Iliescu, primele persoane în stat și liderii tuturor partidelor parlamentare au semnat o declarație prin care își asumă angajamentul să contribuie la realizarea strategiei naționale de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană până în anul 2000. E adevărat că momentul aderării la UE a întârziat cu 7 ani, însă adoptarea acestui document a însemnat stabilirea unui consens absolut, un obiectiv național, indiferent de culoarea politică a guvernelor.

La un gest similar s-a recurs și în anul 2001, când toate forțele politice (inclusiv cele acuzate de filorusism), sindicatele, patronatele, reprezentanții societății civile și-au asumat aderarea la NATO în calitate de obiectiv național.

În Republica Moldova o astfel de inițiativă este una lipsită de conținut din, cel puțin, două motive: în România acordul de la Snagov a fost semnat între toate partidele parlamentare, astfel încât a fost asigurat un consens național în privința vectorului politicii externe. Pactul propus de Filat presupune atingerea unui consens între partidele care nici măcar nu au contradicții de principiu în privința parcursului european, pentru că le lipsește orice viziune politică ca atare. Divergențele sunt legate strict de ocuparea unor posturi. Pentru atingerea unui consens, similar celui din România, e nevoie de o participare inclusiv a PSRM, ceea ce pare nerealist la momentul de față.

Steagurile UE coborâte în bernă lângă sediul Comisiei Europene după atentatul din Marea Britanie
© Sputnik / Алексей Витвицкий

În al doilea rând, spre deosebire de România, în Republica Moldova deciziile strategice ale țării nu sunt elaborare în oficiile guvernului, ci în structurile paralele, finanțate din Vest – de la organizații neguvernamentale și companii de consultanță europene și americane (implicate în realizarea unor proiecte), până la consilieri politici neformali străini și reprezentanții FMI și Băncii Mondiale pe lângă ministere. Structurile de stat sunt implicate într-un număr vast de “proiecte de reforme”, astfel încât toate deciziile de ordin strategic sunt luate indiferent de culoarea politică a guvernului și parlamentului. Partidele politice, pur și simplu, nu au nicio relevanță în aceste procese, indiferent ce pacte ar semna. Mai mult, sistemul de partide din țara noastră este foarte instabil și firav, îi lipsește o memorie instituțională și nu are capacitatea de a furniza resurse umane și de a genera idei. De o viziune pe un termen mediu și lung nici nu poate fi vorba. Deocamdată, doar rețelele de organizații neguvernamentale dispun de astfel de resurse strategice, însă acestea deservesc exclusiv agenda externă, nu cea internă.

Integrarea europeană, fără participarea noastră

Integrarea în spațiului european nu ține de voința și acțiunile clasei politice de la Chișinău și asta e marea problemă. Țara este atrasă în sistemul economic și politic european cu sau fără voia ei, iar clasa politică nu poate interveni și dirija acest proces. Republica Moldova nu dispune de un potențial instituțional, intelectual și uman suficient prin care și-ar putea asigura pe cont propriu o reformare internă, fără nicio asistență din afara țării. Iar o astfel de situație reprezintă o vulnerabilitate majoră pentru securitatea națională, odată ce nu ne putem asigura apărarea intereselor noastre ca stat, a intereselor capitalului autohton și a cetățenilor.

Problema fermierilor și dezavantajarea producătorului autohton în raport cu importatorii și marile rețele de supermarket, în contextul pandemiei și secetei, a arătat odată în plus incapacitatea noastră de a funcționa ca stat. Retragerea din Parlament de către Guvernul Sandu a proiectului de lege, care obliga rețelele de distribuție să ofere o cotă de 51 la sută pentru producția autohtonă (“pentru că UE ar putea face probleme” – vorba deputatului PPDA, Alexandru Slusari), este un alt exemplu relevant în acest context.

Despre o presupusă influență a Rusiei asupra politicii moldovenești e inutil să mai vorbim. Factorul rusesc lipsește cu desăvârșire în procesele de elaborare a unor strategii de lungă durată pentru că, așa cum am spus, guvernul și parlamentul joacă un rol minor în guvernanța reală. Spre exemplu, indiferent de înțelegerile cu Moscova, în cea din urmă instanță, toate politicile economice și politica bugetar-fiscală sunt dictate de FMI, Banca Mondială și emisarii europeni. Niciun proiect și nicio inițiativă nu au șanse de realizare fără o aprobare prealabilă a “partenerilor de dezvoltare”. Când un membru al guvernului ne spune că “fiecare punct al unui proiect X a fost aprobat de partenerii externi”, nimeni nu-și mai pune semne de întrebare, a devenit o normalitate, chiar dacă e o problemă foarte gravă, una umilitoare și existențială pentru un stat.

Dacă partidele politice ar avea nevoie de un pact, atunci acesta ar trebui să vizeze niște probleme vitale pentru Republica Moldova și care nu ar fi o anexă a agendei „guvernului din umbră”. Un subiect, spre exemplu, ar putea fi moratoriul asupra oricăror inițiative care ar permite cetățenilor străini să cumpere terenurile agricole.

Maia Sandu niciodată nu spune „nu”

În campanie electorală, liderul PAS, Maia Sandu, a declarat că s-ar opune vânzării terenurilor agricole companiilor cu capital străin, acuzând oponenții săi că ar dezinforma atunci când afirmă că ar fi favorabilă unei astfel de idei. Cu toate acestea, știm că factorii externi promovează insistent liberalizarea pieței funciare, iar Maia Sandu și-a creat o imagine de politician care este foarte docilă și disciplinată când este vorba de lobby și doleanțele “partenerilor de dezvoltare”. Cel puțin, n-a fost surprinsă într-o postură critică față de anumite cerințe venite din această direcție.

Nu contează deloc ce spune sau promite candidatul PAS în campania electorală, contează în ce măsură ar fi capabilă să se opună agendei promovate de structurile occidentale în calitate de șef al statului. Iar aici, chiar și cei mai aprigi susținători ai Maiei Sandu ar fi de acord că ea va rezona în totalitate cu recomandările și indicațiile patronilor țării.

Evoluția Moldovei, dirijată de un „guvern din umbră”

Republica Moldova este un stat în care așa-numitele “reforme” au scăpat de sub controlul sistemului politic – al partidelor, Parlamentului și Guvernului. Există structuri paralele, conectate la centrele din afara țării, care funcționează într-o autonomie deplină, iar așa-numita “societate civilă” (despre care vorbește deputatul Bogdan Țîrdea într-o carte lansată recent), reprezintă doar o piesă mică a sistemului, care joacă un rol de animator și formator de opinii. Iată de ce orice inițiativă și orice discuție despre un “pact național” între partidele politice, legat de susținerea reformelor și parcursului european, sunt lipsite de relevanță și seriozitate.

Într-un astfel de stat, precum al nostru, democrația este doar un simulacru, iar discuțiile despre factorul rusesc reprezintă doar un pretext pentru a inhiba orice opoziție față de “guvernul din umbră” și pentru a-i spori influența. Dacă în așa-numitul “stat capturat de oligarhie” exista cel puțin o claritate asupra celui care deține cu adevărat pârghiile puterii și căruia i se putea adresa niște reproșuri și acuzații, astăzi această putere aparține unor entități anonime, care nu-și asumă nicio răspundere și nu pot fi detronate nici prin alegeri, nici prin revoluții, bucurându-se de o intangibilitate și imunitate absolută.

Singurul consens la care ar trebui să ajungă partidele politice moldovenești este cel de revenire la o stare de normalitate, de renunțare la statutul de stat bananier, de refacere a suveranității naționale, de restabilire a rolului poporului și exponenților lui în determinarea liberă și nesilită de nimeni a propriului destin. Însă acest lucru este aproape imposibil în condițiile actuale, pentru că nu există suficienți subiecți dispuși să riște cu propria poziție, cu viitorul politic și cu relațiile din afară. Plus, societatea este drogată sistematic cu false probleme și opțiuni, prin care se creează breșă între elită și mase.

Aceste probleme nu se rezolvă deloc prin alegeri, ci prin dialogul sincer și deschis între toate taberele politice, care sunt obligate să ajungă la un compromis în privința apărării intereselor vitale ale țării, chiar dacă acestea ar fi în contradicție cu interesele patronilor externi.

Anume aceste raționamente vor fi relevante atunci când va fi vorba de obiectivele în jurul cărora va trebui să se formeze o viitoare majoritate în actualul sau viitorul parlament.

Fii la curent cu toate știrile din Moldova și din lume! Abonează-te la canalul nostru din Telegram >>>
Privește Video și ascultă Radio Sputnik Moldova

 

239
Tagurile:
alegeri, Moldova
Nagorno-Karabah

Turcomanii sirieni în Karabah: veniți la război sau o mare populare?

255
(reînnoit 01:37 29.11.2020)
Turcia intenționează să strămute în Nagorno-Karabah populațiile turcomane din Siria pentru a-și consolida controlul asupra Caucazului de Sud.

MOSCOVA, 26 nov – Sputnik. Militanții sirieni-imigranți ar putea deveni o realitate în Nagorno-Karabah de după război. În istorie au existat cazuri asemănătoare: strămutarea albanezilor în Kosovo sârb în perioada Imperiului Otoman. Pentru Turcia această migrație organizată reprezintă o oportunitate în plus pentru a-și consolida prezența pentru o perioadă îndelungată de timp în Caucazul de Sud.

Calea spre pace: Cum Rusia ajută locuitorii din Nagorno-Karabah
© Video : Ruptly / Минобороны России / МЧС России

Conflictul armat în Nagorno-Karabah a atras câteva mii de mercenari sirieni, care au sosit în zona acțiunilor militare cu ajutorul Turciei și au luptat de partea Azerbaidjanului. După încheierea acordului trilateral și încetarea războiului, până în prezent nu se cunoaște nimic despre o revenire a teroriștilor-turiști acasă. Există o mare probabilitate că sirienii se vor așeza cu familiile lor în regiunile preluate de Azerbaidjan.

Potrivit postului de televiziune Sky News Arabia, guvernul turc sprijină migrarea familiilor turcomane din Nord-Estul Siriei în districtele din Nagorno-Karabah (emigranților li se promite cetățenia azeră), pentru a schimba demografia regiunii. Turcia are o astfel de experiență a transformărilor în orașul Afrin (nord-estul Sirie), unde astăzi locuiesc doar 7 la sută din populația băștinașă.

Reprezentantul administrației autonome a nord-estului Siriei, Shafan al-Khaburi, a confirmat într-un interviu Sky News Arabia informațiile despre inițiativa guvernului turc de a strămuta familii siriene în regiunea Nagorno-Karabah. În plus, el a subliniat că autoritățile Turciei nu uită de existența în 1923-1929 pe teritoriul Karabaului a „Republicii Kurdistanul Roșu”, cu capitala în orașul Lacin.

Nu e nimic fantezist în acest proiect. Migranții turcomani (urmașii valurilor de populare a Orientului Mijlociu până la apariția Imperiului Otoma), care dispun de experiențe teroriste, reprezintă un „contingent militar” deplin pregătit, care pentru sume mici de bani sunt dispuși să participe la acțiuni militare, indiferent unde și de partea cui. O transformare ipotetică a Karabahului într-o “Kosovo caucaziană” va permite turcilor în orice moment să se ridice în apărare poporului frățesc.

Perspectivele deminării în Nagorno-Karabah
© Sputnik / Максим Блинов

Parlamentul Turciei a aprobat deja expedierea trupelor în Azerbaidjan, iar acesta este doar începutul unui joc geopolitic în Caucazul de Sud, cu participarea organizației teroriste Jabhat al-Nusra, Firqat al Hamza, Sultan Murad și grupările extremiste kurde.

Noii ieniceri ai Caucazului

Partea turcă neagă oficial expedierea mercenarilor în Azerbaidjan și afirmă că Armenia este susținută de militanții Partidului Muncitorilor din Kurdistan, care decenii la rând luptă împotriva autorităților turc. Baku susține că de partea Armeniei luptă mercenari din Siria și Liban, fapt care este posibil din punct de vedere tehnologic, însă nu e actual. O pace firavă este supusă testului timpului. Este necesară identificarea unei soluții diplomatice din impasul conflictului din Karabah, nu să se recurgă la strămutarea unor „coloniști” din Orientul Mijlociu cu un trecut dubios.

Voi reaminti că în provinciile Latakia și Alep locuiesc peste 100 de mii de turcomani sirieni, care sunt legați cu un șir de organizații teroriste și de mulți ani luptă împotriva guvernului Siriei. Autoritățile Turciei susțin trupele paramilitare ale turcomanilor.

Portalul Afrinpost a anunțat pe 23 noiembrie că autoritățile turce au deschis două oficii în centrul regiunii kurde Afrin, din Nordul Siriei pentru familiile care doresc să se înregistreze pentru strămutarea în Nagorno-Karabah, “pe teritoriul controlat de armata azeră”. La acestea deja s-au creat cozi de familii turcomane (preponderent din provincia Homs). Probabil, toți acești oameni au fost motivați. Înainte de a trimite migranții în Nagorno-Karabah, serviciile de informații turcești îi includ într-o bază de date.

Potrivit conducătorului Centrului de cultură kurdă “Ronai” din Azerbaidjan, Fahraddin Pașaev, astăzi în Azerbaidjan locuiesc peste 240 de mii de kurzi, însă Turcia intenționează să strămute în Nagorno-Karabah nicidecum kurzii din Orientul Mijlociu, ci exclusiv turcomanii (și familiile lor). Oare va fi acest lucru favorabil Azerbaidjanului, cu atât mai mult populației armene?

Potrivit recensământului din 1923, în regiunea autonomă Nagorno-Karabah armenii constituiau 94 la sută, iar 6 la sută erau reprezentați preponderent de azeri. Kurzii și rușii erau într-o minoritate clară. În perioada sovietică, ponderea populației armene în Karabah s-a micșorat până la 77 la sută, iar numărul azerilor a crescut până la 21 la sută. Războiul declanșat în anii '90 a schimbat lucrurile. Acum e dificilă prognozarea structurii demografice în viitor.

Viața de zi cu zi a armenilor

Grupul de forțe rusești de menținere a păcii din partea armeană a Nagorno-Karabahului întreprinde tot ce este necesar pentru restabilirea unei vieți normale. Unitățile de ingineri și geniști desfășoară analize inginerești, deminează drumurile, evacuează tehnica distrusă de pe șosele. În Stepanakert a fost restabilită circulația rutieră, alimentarea cu apă și energie electrică a obiectelor sociale ale infrastructurii civile și a caselor, activează un centrul umanitar, este amplasat un spital aeromobil.

Trupele de menținere a păcii însoțesc autocarele cu refugiați, iar acasă au reveni deja câțiva mii de localnici. Potrivit acordului trilateral, semnat pe 9 noiembrie de către președinții Azerbaidjanului, Rusiei și premierul Armeniei, pe 25 noiembrie, unitățile armatei azere au intrat în districtul Kalbajar, pe 20 noiembrie, sub controlul Baku a trecut districtul Agdam, iar în curând (pe 1 decembrie), vor obține și districtul Lacin.

Transmiterea teritorialului părții azere, cu medierea militarilor ruși, nu prevede la moment revenirea refugiaților din 1992.

Soarta ulterioară a Karabahului depinde în mare măsură de armată și conducerea politică a Azerbaidjanului. Transformarea celor șapte districte dintr-o “zonă de securitate” armeană, într-o zonă azeră depopulată și periculoasă este extrem de nedorită. Există o probabilitate a strămutării în aceste șapte districte a turcomanilor sirieni. A aduce peste 28 de ani sute de mii de refugiați azeri, care s-au acomodat la locurile noi, e o sarcină foarte complicate. Așa ar putea avea loc o substituire artificială a unui popor cu altul.

Anterior, în timpul unei întrevederi cu ministrul Apărării al Turciei, Hulusi Akar, ministrul Afacerilor Externe, Mevlüt Çavuşoğlu, șeful spionajului turc, Hakan Fidan și comandantul forțelor terestre, Ümit Dündar, președintele Azerbaidjanului, Ilham Aliev, a vorbit despre “rolurile egale” ale Rusiei și Turciei în soluționarea conflictului. Consilierii militari turci sunt foarte prezenți în țară. Numărul mare al acestora în Republica Autonomă Naxcivan, care se află la depărtare mare de Karabah, însă – în vecinătate cu Armenia, indică asupra pregătirii din timp de către Baku și Ankara pentru un război de proporții pe tot „frontul armean”. Rusia a pus capăt acțiunilor militare, fapt de care nu este mulțumită toată  lumea.

Pe 24 noiembrie, ministrul turc al Apărării, Hulusi Akar, a declarat că negocierile cu Rusia continuă și după încheierea acordului trilateral, patrulările turce între punctele de observare din Karabah vor avea loc și, probabil, cel mai important: “Le vom efectua în conformitate cu rezultatele negocierilor noastre cu Azerbaidjan”.

Evident, nu e vorba de un centru comun de monitorizare. Ankara este gata să acționeze contrar intereselor regiunii și logicii reconcilierii părților. Probabil, “noua pace” din Karabah nu este deloc pe placul cuiva.

Fii la curent cu toate știrile din Moldova și din lume! Abonează-te la canalul nostru din Telegram >>>
Privește Video și ascultă Radio Sputnik Moldova

255
Тема:
Conflictul azero-armean în Karabah

Загрузка...
M142 High Mobility Artillery Rocket System (HIMARS), a multiple rocket launcher

De ce sistemul HIMARS e un pericol pentru România, nu Rusia

613
(reînnoit 14:16 26.11.2020)
De ce sistemele HIMARS nu reprezintă un pericol atât pentru Rusia, cât pentru România și statele din regiunea Baltică.

MOSCOVA, 26 nov – Sputnik, Aleksandr Hrolenko. Statele Unite și aliații lor din NATO nu deține arme care cu adevărat și în mod ultimativ ar amenința Rusia în peninsula Crimeea și regiunea Kaliningrad. Numărul aliaților NATO nu poate fi convertită în calitatea operațiunilor militare, chiar și în Afganistan (talibanii nu sunt un adversar dotat cu tehnologii). Americanii nu sunt jenați de rămânerea în urmă față de Rusia la capitolul tehnologiilor militare (rachete hipersonice, sisteme de apărare antiaeriană și luptă radioelectronică, sisteme submarine robotizate). Exersând tactica “desfășurării războiului hi-tech”, trupele terestre ale SUA au transferat, săptămâna trecută, în câteva ore, pe calea aerului din Germania în România două sisteme de lansare multiplă a rachetelor HIMARS (High Mobility Artillery Rocket System), au efectuat câteva lansări de rachete în direcția Mării Negre și operativ au readus lansatoarele pe baza Ramstein.

Potrivit publicației Forbes, scurta misiune cu lansări în România a devenit o demonstrare de forță a armatei americane, „un mesaj pentru Moscova” și o „surpriză cu rachete” pentru grupul de forțe ale armatei rusești din Crimeea. Altfel nici nu se putea, pentru că Marea Neagră „se transformă rapid într-un lac rusesc”, fapt care amenință interesele Statelor Unite.

Desigur, două lansatoare HIMARS nu schimbă mult lucrurile în regiune, însă în 2018 în Germania a revenit brigada americană 41 de artilerie, în dotarea căreia sunt două baterii ale HIMARS (36 de lansatoare cu suma salvelor de 216 cu rachete de 227 milimetri).

Americanii consideră că vitează mare de desfășurare a HIMARS va complica contraatacul inamicului: “E dificil să lovești un lansator care se află la sol doar câteva ore” și efectuează atacuri asupra câteva puncte.

Exerciții similare Rail Gunner Rush, cu sistemul HIMARS, au avut loc mai devreme în Estonia, la o distanță de 110 de kilometric de frontiera rusă. În acest fel, în septembrie 2020, SUA și-au demonstrate “adeziunea față de securitatea regiunii Baltice”. Moscova, la rândul ei, a calificat Rail Gunner Rush “provocatoare și extrem de periculoasă pentru stabilitatea regională”.

Spectacol pentru Europa

Armata SUA din Europa are tendința de a ignora interesele aliaților și chiar geografia. Publicația Forbes menționează: “De la țărmul românesc, până în Crimeea sunt doar 250 de mile (400 kilometri) prin Marea Neagră. Sistemele HIMARS, transferate în România reprezintă o amenințare serioasă și impredictibilă pentru trupele rusești din regiune”. Comandantul trupelor terestre ale României, generalul maior Iulian Berdilă, confirm: “Fatalitatea, demonstrată astăzi la distanță, utilizată în exercițiile de la Marea Neagră, e de la sine înțeles”. Apropo, România se află în plin proces de achiziționare din SUA a propriilor sisteme HIMARS și planifică să încheie procesul de pregătire a exploatării armei în 2022.

S-ar părea că în România a avut loc o demonstrație reușită a compatibilității operative cu sistemele românești, NATO și-a format un mediu operational și a exersat o variantă eficientă a unei descurajări în teatrul de acțiuni militare. În realitate, personalul american al două M142 High Mobility Artillery Rocket (HIMARS) din cadrul brigăzii 41 de artilerie s-a ambarcat în avioanele MC-130J, au sosit pe baza aeriană românească Kogălniceanu, au interacționat formal cu militarii unității 352 a operațiunilor speciale ale SUA și cu unitățile trupelor terestre ale României. Au tras în gol în Marea Neagră și au revenit în Germania.

Probabil, observăm doar exersarea logisticii, iar într-o luptă reală, brigada de artilerie 41 a armatei SUA va ateriza în Georgia sau Ucraina, mai aproape de inamic. Chiar și în acest caz sistemele HIMARS pot fi distruse în aer sau în aerodromuri, în timpul descărcării, mijloacele rusești de spionaj spatial, sistemele de apărare antiaeriene S-400 și sisteme operativ-tactice de rachetă “Iskander-M” nu vor permite acest lucru. În orice situație, astfel de operațiuni (spectacole) ale armatei SUA în Europa amenință nu atât Rusia, cât România, statele baltice și alte platforme de amplasare temporară sa permanentă a sistemelor HIMARS, ale căror muniții reactive și rachete pot fi dotate cu focare tactice nucleare. Moscova este nevoită să reacționeze, elaborând măsuri de răspuns.

Posibilitățile reale

În condițiile de război, sistemul american HIMARS a fost testat pentru prima dată în februarie 2010, în Afganistan. Au fost efectuate după lansări a rachetelor, care s-au abătut semnificativ de la traiectoria stabilită și au căzut departe de țintă (fapt care a provocat decese în rândul civililor). Pe perioada de anchetă, exploatarea HIMARS a fost suspendată, însă astăzi armata SUA are în dotare peste 400 de lansatoare. În Irak sistemele HIMARS erau utilizat în luptele cu teroriștii începând cu noiembrie 2015. Au fost efectuate câteva sute de lansări a rachetelor de diverse tipuri asupra diverselor obiecte. Nu există informații cu privire la eficiența acestor acțiuni.

High-Mobility Artillery Rocket System reprezintă un sistem de artilerie cu rachetă de o mobilitate înaltă a armatei SUA, plasat pe șasiurile FMTV, poate transporta șase muniții reactive de 227 milimetri (similare sistemelor rusești „Uragan” și „Smerch”) sau o rachetă operativ-tactică ATACMS (similară rachetei rusești “Tocika-U”). Poate fi transportat cu avionul C-130 Hercules.

Absența propriilor dispozitive de orientare, mașina o compensează cu un spectru de containere cu munitții reactive de diverse tipuri și calibre. Sistemul autopropulsat de lansare poate purta rachete cu diverse caracteristici (neghidate și ghidate). La întreprinderile producătoare, munițiile și rachetele sunt amplasate în containere de transportare și lansare ermetice, fără a fi prevăzute serviciile de mentenanță până la tragere.

Masa de luptă a sistemului autopropulsat de lansare cu setul de muniții este de aproximativ 11 tone. Mașina are capacitatea să atingă o viteză de până la 85 kilometri pe oră, să parcurgă până la un punct de alimentare până la 480 de kilometri. Sistemul este dirijat de un echipaj din trei persoane, care se află în interiorul cabinei. Tragerea este posibilă în orice direcție, din unghiuri până la +60 de grade.

613
Tagurile:
rachetă, SUA
Tematic
Analist de top șochează: ”Miliardele date de România pe arme ne duc spre dezastru”
Lansatoarele de rachete din România, un ”mesaj” pentru Rusia
Crimeea poate răspunde la lansările de rachete ale SUA și României

Загрузка...

„Plânsul” naturii? Un ozor neobișnuit a apărut pe un rezervor din Nijni Novgorod

0
Un mic lac se află sub telefericul care leagă Nijni Novgorod de orașul-satelit Bor, pe malul opus al Volgăi.

Recent, acest bazin a atras atenția cetățenilor - apa din lac a înghețat, iar pe gheață s-a format o imagine asemănătoare cu un chip care țipă: puteți vedea contururile capului, ochilor și gurii deschise. Figura de gheață le-a amintit unor localnici de tabloul „Țipătul” al artistului expresionist norvegian Edvard Munch, în timp ce alții au găsit că contururile aminteau mai degrabă un cap de extraterestru

Fii la curent cu toate știrile din Moldova și din lume! Abonează-te la canalul nostru din Telegram >>>
Privește Video și ascultă Radio Sputnik Moldova

0

Загрузка...