Regina Maria la Paris, 1924. Poză simbol

Probe clare: iată cui datorăm România Mare un destin care bate orice roman, orice film!

3798
Dragoș Dumitriu
”I-am spus Regelui că își vinde sufletul și onoarea și, o dată cu acestea, onoarea familiei și țării sale - Regele a izbucnit într-o furie cumplită și, dacă ar fi fost un om din popor, cu siguranță că m-ar fi bătut”

Eroismul soldatului român nu poate fi pus la îndoială! Este un adevăr care a fost demonstrat în bătălii cumplite, duse în condiții grele, de inferioritate numerică sau de proastă pregătire.

Revenit pe scena militară după secole de absență, odată cu surprinzătoarea oaste valahă refăcută în pripă de domnitorul-pirat Nicolae Mavrogheni, ostașul român oprea de la prima bătălie armatele imperiale austriece - iar peste un secol avea să ude cu sângele său redutele altui imperiu, obținând, cu preț greu, independența!

Dar, în multe asemenea episoade, ostașul, eroul, a rămas doar un necunoscut, amintit… de o groapă comună. De aceea nu cred că există un monument mai sacru pentru o națiune decât monumentul ostașului necunoscut!

Ironia istoriei - care nu e scrisă de învingători, ci de cei care au posibilitatea să o scrie –istoria, spuneam, nedreptățește uneori și numele mari, cărora nu le conferă totdeauna recunoașterea meritată.

Marea Unire, al cărei Centenar îl serbăm acum, a cerut o uriașă jertfă de sânge – nu doar românesc, ci și rusesc sau sârbesc, ca să vorbim doar de cei ce au luptat alături de noi – dar și o construcție politică îndelungată, în condiții cumplite: în Basarabia, Bucovina și Transilvania s-au creat nuclee de oameni politici uniți de marele gând – unirea tuturor românilor!

Totuși, Unirea a avut nevoie de un nucleu, de o voință unică (în) politică – adică exact acolo unde luptele interne, generate de atitudini cupide sau de orgolii - mergând până la trădare.

Ei bine, partidele și oamenii politici au avut, cu mici excepții, metehne (distructive) pe care le vedem și azi. Bătăliile liberalilor cu conservatorii, cu diverse partide naționaliste, apoi cu țărăniștii au avut accente penibile, care au adus țara în dezastrul din 1940, de exemplu. Dar și în dezastrul  de la Turtucaia, ori în campania din Transilvania lui 1916…

Ei bine, o singură figură se ridică deasupra tuturora – și trece dincolo de trăirile temătoare sau interesate ale acelor ani grei: Regina Maria, noua suverană a României, fiica a două mari dinastii care conduceau cele două mari imperii rivale – britanic și țarist, vara regelui Angliei și verișoara primară a țarului Rusiei. Relații de rudenie pe care Maria le-a folosit la maxim – și numai în folosul țării căreia i-a fost cu adevărat regină.

Venită într-o țară condusă de sobrul și distantul Carol I, respectat de națiune, dar nu iubit, Maria, personalitate puternică, voluntară, persuasivă, avea arme teribil de puternice: era o femeie extrem de frumoasă, cu o senzualitate aparte, dublate de o știință a apropierii de oameni – dar și de o cultură impresionată și de multiple talente artistice. 

Și, peste toate, Maria nu a știut ce înseamnă oboseala sau deprimarea, și nu a cedat niciodată în fața greutăților sau oponenților – fie că a fost vorba de regele Carol, armatele germane, de puternicii membri ai guvernului român – și nici chiar în fața liderului necontestat al Europei, ”Tigrul” Clemenceau, nu a cedat, pentru opera sa de convingere a lumii în favoarea României să continue imediat cu cel ce a schimbat principiile alcătuirii lumii, președintele american Woodrow Wilson. 

De fapt, multe personalități străine au evidențiat faptul că principesa – și apoi regina - Maria era nu numai cea mai frumoasă suverană a epocii sale, dar și cel mai reușit rod al celor două mari dinastii – cea britanică, de Saxa Coburg (actuala Windsor), și cea rusă, Romanov. ”Dacă am fi avut o țarină ca tine, am fi păzit-o și am fi murit pentru ea”, obișnuiau să spună soldații ruși de pe linia frontului din Moldova. Iar rușii nu erau impresionați doar de frumusețea reginei, ci și de curajul, puterea și abnegația - nemaiîntâlnite la un cap încoronat! 

Poate părea că este un text laudativ, dar, nu este decât o analiză, la rece, după 100 de ani, a personalității și faptele marii regine a României. Și voi încerca să dau cuvântul cât mai mult contemporanilor acelor fapte.

”Eu de țara asta nu mă despart!”

Intrarea în război de partea Antantei este prima dintre contribuțiile majore ale Mariei – chiar înainte de a urca pe tron. Bătrânul rege Carol era fidel liniei germane, la fel soția sa, Elisabeta - iar moștenitorul, Ferdinand este indecis. Singura cu o poziție fermă pentru Antantă este Maria, care reușește nu doar să-și convingă soțul, dar și să-l facă să adopte o atitudine mai curajoasă în fața regelui.

”Zilnic erau drame între Principele Ferdinand şi soţia lui, între Principesa Maria şi Regina Elisabeta”, scrie I.D. Duca în memoriile sale. ”Nu ştii ce e la Sinaia, este îngrozitor!”, îi spunea lui Duca principesa Maria în perioada în care aveau loc discuțiile aprinse privind aderarea României la una sau alta dintre alianțele beligerante.

În plus, Maria devenise ținta unei campanii de presă finanțată de agenții Germaniei și Austro-Ungariei, care o vedeau ca principalul pericol ce putea schimba orientarea României, țară sigură pentru Puterile Centrale prin prezența regelui Carol. Campanie murdară, ale cărei efecte se regăsesc și azi la unii ”cunoscători”.

De fapt, Maria intrase în colimatorul agenților germani chiar cu un an mai devreme, în 1913, când, trecând peste poruncile lui Carol, pleacă pe frontul războiului balcanic pentru a susține asistența medicală a răniților. În final, Carol îi acordă permisiunea de a conduce o tabără sanitară la Zimnicea, într-o perioada afectată de o cumplită molimă – holera.

”Trăiesc în mijlocul holerei, organizez, improvizez, încurajez, țin lucrurile împreună - nu credeam niciodată că voi fi capabilă de asta și nici că voi putea suporta așa ceva, dar imensele dificultăți, nevoia permanentă de a da curaj celorlalți mă fac să lupt”, scria extraordinara principesă. ”Sunt centrul unui enorm lazaret pentru bolnavii de holeră, care depinde în întregime de mine”.

Sar peste timp, iar odată cu intrarea în război, în 1917, după teribilele înfrângeri în fața armatelor Puterilor Centrale, este decisă retragerea în Moldova. Aici, un nou moment de cumpănă, în care curajul Reginei decide soarta României: în timp ce o mare parte a conducerii României se refugiază în Rusia, la Odessa și Herson, familia regală rămâne pe loc! Opoziția Mariei fusese fermă, nu a conceput o clipă să își părăsească țara, nici măcar pentru a se refugia în Rusia, imperiul vărului și mamei sale!

”Eu de țara asta nu mă despart - înțeleg aspirațiunile ei și le îmbrățișez”, consemna I.G. Duca spusele Mariei. ”De altminteri, unde să merg? Eu germană nu sunt, la drepturile mele de principesă engleză m-ați obligat să renunț când m-am măritat, altă patrie decât România nu am!”.

Nu este nevoie să dezvoltăm alternativa contrafactuală a părăsirii României de către Casa Regală, de către conducătorul suprem al armatei, de ”Vodă”… Mai mult ca sigur, armata nu s-ar fi mobilizat, iar azi nu am fi vorbit de Mărăști, Mărășești și Oituz, cu siguranță nici de România Mare, poate nici de România!

Ei bine, dar odată cu eroicele bătălii de la Mărăști, Mărășești și Oituz, regina Maria scrie cea mai frumoasă, mai plină de devotament și sacrificiu de sine pagină a unui cap încoronat din ultimele secole. Chiar sunt curios dacă se poate găsi un alt exemplu, undeva, în lumea largă!...

”Să știe că nu murim ca niște neghiobi orbi!”

”Refuz să mă las înfrântă sau să mă simt înfrântă până nu mi s-a smuls și ultima fărâma de speranță”, se destăinuia Maria în jurnalul său de război. ”Oamenii noștri politici încă nu sunt pregătiți să se sacrifice pentru cauza comună.

O, Doamne, de-aș fi bărbat, cu drepturile unui bărbat și cu spiritul de bărbat pe care îl am în trupul meu de femeie! – scria Regina.

”I-aș înflăcăra, i-aș îndemna la o rezistență disperată, glorioasă, orice ar fi!”, nota frumoasa regină. ”Dacă va fi să murim, măcar să știe că nu murim ca niște neghiobi orbi!”

Iar ce a făcut Maria ei pe frontul eroic din Moldova a însemnat un efort peste puterile de înțelegere - ”Regina Maria a îmbrățișat cauza războiului precum alții o religie”, nota în memoriile sale ambasadorul francez Saint Aulaire.

”Regina, cu o energie mai presus de orice laudă, ajutată de fiicele ei, mergea din spital în spital - cu un dispreţ desăvârşit de pericol nu pregeta să se arate unde epidemia era mai violentă”, scria I.G. Duca, completând ”Nu mii, zeci de mii de soldaţi răniţi şi bolnavi au văzut-o în acele luni la căpătâiul lor”.

Regina Maria nu s-a limitat doar la spitalele de campanie, ci a mers în tranșee, chiar în apropierea liniilor inamice – asta spre deosebire de regele Ferdinand, care s-a mărginit la câteva inspecții și consfătuiri tactice.  

”Am lăsat drumul şi am intrat în tranşee, un întreg labirint de tranşee, alunecoase, prin care ne era greu să înaintăm, cu multe suişuri şi coborâşuri”, nota Regina. ”Soldaţii au fost uimiţi şi încântaţi să mă vadă (...) m-au primit cu cea mai adâncă şi sinceră bucurie”.

Până și cei care i-au fost adversari i-au recunoscut meritele. Printre aceștia, unul dintre cei mai importanți politicieni ai epocii, Constantin Argetoianu:

”Războiul rămâne pagina ei, pagină cu care se poate făli, pagină care se va așeza în istorie la loc de cinste. O găsim în tranșee printre combatanți în rândurile înaintate, o găsim în spitale și în toate posturile sanitare printre răniți și bolnavi. O găsim de față la toate adunările care încercau să facă puțin bine. Nu a cunoscut frica de gloanțe și de bombe, cum nu a cunoscut teama și scârba de molimă…”. 

Iar marele istoric Ion I. Nistor, scris despre cea pe care soldații o numeau ”Mama răniților”:

”Ofiţerii şi soldaţii noştri de la Mărăşti şi Mărăşeşti nu o vor uita nici pe pământ nici în cer pe Regina Maria a României, mama celor răniţi şi descurajaţi în acele momente, nu o vor uita şi o vor slăvi veşnic pentru că ea le-a alinat durerile fizice şi le-a micşorat suferinţele morale”.

Pentru aceasta, considera Ion Nistor, ”întregul neam românesc trebuie să poarte marii Regine o recunoscătoare şi caldă dragoste, iar generaţiile viitoare o veşnică amintire”.

Și așa a fost, pentru că nici un monarh nu a fost mai iubit decât Regina Maria – și cu siguranță nicio femeie nu și-a pus amprenta mai puternic asupra istoriei națiunii noastre.

Dar, rolul Reginei Maria nu se termină odată cu bătălia de la Mărășești, ci opera ei trece din tranșee și spitalele de campanie în planul politic și diplomatic – acolo unde se poate spune, fără tăgadă, că România Mare este creația ei.

”Numai datorită ei, Regele nu a ratificat dezastruoasa pace de la București”

După preluarea puterii de către bolșevici și părăsirea frontului românesc de către trupele aliate ruse, România semnează la finele lui noiembrie 1917, Armistițiul de la Focșani cu Puterile Centrale. Spre deosebire de guvernul Ionel Brătianu, care reușește să-l convingă și pe Ferdinand, Regina Maria nu agreează armistițiul, intuind că Germania și Austro-Ungaria nu se vor opri aici. Începe o perioadă critică pentru Regină, care se vede singură contra grupării Brătianu – Știrbey, la care se adaugă chiar propriul ei soț, regele Ferdinand!

Din păcate Regina are dreptate, iar peste doar 3 luni, apare pretenția semnării umilitoarei păci de la București. Regele Ferdinand este amenințat de ministrul de Externe al Imperiului Austro-Ungar, contele Czernin, că dacă nu semnează pacea va fi înlocuit cu un alt rege.

 ”Regele a plâns și a lăsat impresia că ar vrea să facă pace dar că este încă în mâinile celor ce-l înconjoară”, scrie Alexandru Marghiloman.

Regina Maria își dă seama de pericolul uriaș al acestei păci: odată semnată, anula tratatul din august 1916 – și excludea România de la orice tratative ulterioare cu Antanta, pierzând orice șansă de a recupera teritoriile românești!

”Antanta se putea folosi de semnarea păcii separate pentru a eluda angajamentele teritoriale”, atrăgea atenția Regina.

Urmează un episod dramatic, o ceartă cumplită cu Regele, descrisă în memorii de Regină:

”A urmat o scenă teribilă, în care i-am spus Regelui că își vinde sufletul și onoarea și, o dată cu acestea, onoarea familiei și țării sale [...] nu pentru că era prost, ci pentru că un om cu un caracter ca al său devine întotdeauna instrumentul celor mai puternici decât el și păcălitul lor”.

Reacția Regelui este una violentă – ”Regele a izbucnit într-o furie cumplită și dacă ar fi fost un om din popor, cu siguranță că m-ar fi bătut”.

Dar Regina nu s-a lăsat, ci a mers mai departe, încercând să-l trezească pe Rege. Fraza următoare, consemnată în memoriile reginei, este una dintre cele mai importante momente din istoria noastră:

”Trebuie să ți se spună odată că cei din jurul tău te-au prins într-o plasă de dezonoare după ce ți-au subminat sistematic credința și energia, până când ai devenit doar un instrument lipsit de viață în mâinile lor murdare [...] Pentru că oricum vom muri, mai bine să murim cu capul sus, fără să ne mânjim sufletele [...] punându-ne [...] semnătura pe condamnarea noastră la moarte”.

Conform biografei americane Hannah Pakula, Știrbey ar fi intervenit, replicând că deși Regina ”judecă absolut corect în unele privințe”, era totuși nedreaptă față de Rege cerându-i ”să opună singur rezistență, pentru că Maiestatea sa nu putea reuși dacă nu era susținut de oameni responsabili”. Maria at fi replicat extrem de dur: ”În această țară nu există bărbați și îmi este rușine că sunt Regina unor lași!”.

Regina continuă bătălia, care o consideră supremă - și formulează chiar o ipoteză extremă: abdicarea Regelui!

”Jur în adâncul inimii că îmi mai rămâne o luptă de dus: Nando NU POATE semna pacea aceea! NU POATE! mai bine să abdice – iar dacă într-o bună zi Aliaţii vor câştiga – să revină ca întruchiparea vie a cauzei în care am crezut, a idealului pentru care am plecat la luptă”.

 Am folosit toată priceperea mea în vorbe pe care mi-a dat-o Dumnezeu, scrie Regina, ”ca să-l conving că orice e mai bine decât ca el însuşi să primească o astfel de pace:

”Mai bine suferinţa completă, capitularea, închisoarea, captivitatea, orice, numai să nu-şi vadă numele sub un asemenea tratat”, spune Regina. ”Nu mă puteam resemna în nici un chip şi nu puteam crede că ne era dat să renunţăm. Dacă tot ne este dat să murim, mai bine să murim cu capul sus, fără să ne mânjim sufletele, punându-ne semnătura pe condamnarea noastră la moarte”.

Iar un alt biograf, istoricul și scriitorul francez Guy Gauthier, descrie extrem de plastic episodul semnării păcii de București:

”Cu adevărat, în acel moment al istoriei, Maria a fost singurul bărbat al României.”

Și demersurile Reginei dau roade, pacea umilitoare e semnată, dar… nu și de Rege, motiv pentru care, ulterior, România a contestat-o și nu a fost luată în considerare. Regina reușise să-l convingă pe Rege, încredințată fiind că soarta războiului se va schimba.

Constantin Argetoianu, cu toate că nu a fost nici pe departe un prieten al Reginei, scrie negru pe alb despre această bătălie politică de la palat:

”Prin modul cum a influențat în 1916 intrarea României în război și din nou în 1918, când aproape numai datorită ei, regele Ferdinand nu a ratificat dezastruoasa pace de la București, regina s-a așezat ca ctitoriță a României întregite și ca una din cele mai mari figuri ale istoriei noastre naționale”.

Ultimul episod a creării României mari: o operă diplomatică inegalabilă

După victoria Antantei a urmat un ultim episod – dar și acesta decisiv – pentru realizarea visului, unirea cu Transilvania, Banatul și Bucovina, aflate sub stăpânire austro-ungară: negocierile cu marile puteri încingătoare, tratatul de pace de la  Paris.

Intrate în impas datorită politicii lipsite de scrupule a marilor puteri, a unor resentimente ale Franței pentru Pacea de la București, dar și a unei celebre dispute a lui Ionel Brătianu cu președintele american Wilson, negocierile sunt duse la bun sfârșit prin intervenția reginei Maria.

Chiar ambasadorul francez, contele de Saint-Aullaire, propune ca Regina să întreprindă un turneu diplomatic. Diplomatul francez avea în vedere atât calitățile personale ale Reginei, relațiile de rudenie cu casa regală britanică, atitudine ei fermă pro-Antantă, dar și imagine excepțională de care se bucura în Franța, ca de altfel în întreg Occidentul.

”Ea primise mai multe denumiri din partea presei - nu era numai regina-sora de caritate, regina-soldat, prin faptul că fusese alături şi în tranșee în perioada Primului Război Mondial, dar și regina-diplomat, ambasador”, explică un al biograf al Reginei, Diana Mandache, istoric la Muzeul Național de Istorie a României.

Regina este sprijinită de Ionel Brătianu, care îi pune la dispoziție ”informaţii precise geopolitice şi de geografie economică cu care ea s-a dus şi le-a prezentat politicienilor reprezentau statele aliate”, arată același istoric.

Astfel, Regina Maria va avea întâlniri de succes cu premierul Georges Clemenceau și cu președintele Raymond Poincaré, cu cei mai importanți oameni politici, cu comandanți militari aliați etc.

”O regină ca aceasta trebuie primită cu onor militar, cu generalul Foch în frunte!”, a declarat în final Georges Clemenceau.

Regina Maria este condusă la plecarea spre Londra chiar de preşedintele Raymond Poincaré și i se intonează Marseilleza. Astfel, Regina, care sosise la Paris sub auspicii nefavorabile României, pleacă în triumf, fapt care va cântări decisiv în decizia marilor puteri.

Așa cum menționam, istoricul ei neabătut față de Antantă a contat foarte mult, dar a survenit și un alt argument care o avantaja: uciderea familiei sale ruse – Țarul Nicolae și întreaga familie - de către bolșevici o transforma pe Regina Maria într-un inamic total al noii revoluții de care se temea Occidentul. Iar argumentul Reginei Maria era tocmai crearea unei Românii mari, puternice, care să se opună pătrunderii bolșevismului. Ceea ce s-a și întâmplat în perioada în care Regina a controlat România.

Imediat după succesul de la Paris, Regina Maria pleacă spre Londra, unde este întâmpinată chiar la gară de rege şi de regină, verii săi. La Londra obține donații pentru România, dar punctează politic cu noua sa strategie - importanța unei Românii Mari, ca o stavilă împotriva bolșevismului.

Înainte de a reveni în țară, Regina Maria, aureolată de succesele din Franța și Marea Britanie, se întâlnește la Paris cu preşedintele SUA, Woodrow Wilson. Americanului îi expune convingător același plan, al unei bariere solide contra bolșevismului.

Rezultatul acestor întâlniri a fost că prin tratatele care din același an, 1919, Versailles şi Saint-Germain din 1919 şi prin tratatul de la Trianon din iunie 1920, România Mare era recunoscută de puterile Europei Occidentale.

Dovezi clare că Reginei Maria îi datorăm România Mare

Rezumând și concluzionând acestea ar fi, pe scurt, meritele (sau faptele) uriașe ale Reginei Maria prin care s-a ajuns la înfăptuirea dezideratului național, România Mare:

- influențarea intrării în război de partea Antantei;

- oprirea plecării în exilul rus a Regelui și a consecinței posibile - masiva demobilizare;

- ridicarea moralului armatei și a populației prin extraordinarul exemplu personal și al sacrificiului de sine;

- împiedicarea semnării de către Rege a Păcii de la București, fapt care ar fi anulat înțelegerile teritoriale cu Antanta;

- diplomația și puterea de convingere cu care a anulat opoziția Franței și SUA împotriva cererilor teritoriale ale României.

Să mai adăugăm la acestea și imaginea oferită României în Occident și în SUA - unde Regina României va întreprinde, în anii 20, o călătorie de imens succes, fiind capul de afiș al presei americane luni de zile. Practic, a fost monarhul care a impresionat (pozitiv) cel mai mult societatea americană, fără egal până azi!

În plus, dragostea de care s-a bucurat în rândul poporului și în special a armatei a făcut ca România Mare să treacă mai ușor peste uriașele probleme generate de unirea cu Transilvania, Banatul și Bucovina, pe de-o parte, cu Basarabia, pe de altă parte, fiecare cu sisteme de guvernare diferite, în toate domeniile. Ori, fără un conducător de încredere, dar și iubit de poporul simplu, multe se puteau întâmpla.

Se poate spune că, dacă Ferdinand era Regele respectat, Maria a fost Regina inimilor! În acest sens, funeraliile sale, în 1938

Pentru toate aceste argumentele (și pentru multe, multe altele!) se poate spune că, dacă există o personalitate căreia să i se atribuie meritele majore pentru Marea Unire, aceea ar fi numai Regina Maria.

Regina Maria – și urmele ei în inimile personalităților

Închei cu câteva opinii ale unor personalități, contemporani sau istorici, despre Regia Maria și meritele sale.

”A întrupat aspirațiile cele mai înalte ale conștiinței românești”

”Regina Maria și-a îndeplinit datoria pe toate fronturile activităților sale, dar mai presus de toate pe acela al încurajării și ridicării moralului acelora care o înconjurau și care au trebuit să decidă, în cele mai tragice momente, soarta țării și a poporului său”, scrie Constantin Argetoianu. ”Se poate afirma că, în răstimpul pribegiei noastre în Moldova, regina Maria a întrupat aspirațiile cele mai înalte ale conștiinței românești”.

”Poporul român o va binecuvânta ca pe cel mai bun har dumnezeiesc”

Marele chirurg și scriitor care a consemnat epopeea războiului întregirii, Vasile Bianu scria despre regină:

”Opera sa din Marele Război va rămâne deapururea în cartea sfântă a muceniciei pe care poporul român o va binecuvânta ca pe cel mai bun har dumnezeiesc ce i-a fost trimis în zilele de restrişte pe care le-a trăit”.

”Sprijinindu-i capul pe umărul ei până când își dădea sufletul”

Vicemareșal al Royal Air Force, dar și scriitor, Arthur Gould Lee a fost impresionat de  regina Maria și de ceea ce simțeau cei din jur pentru ea.

”Oamenii erau entuziasmați de exuberanța ei și îi admirau spiritul, în special curajul incredibil dovedit în timpul războaielor balcanice din 1913, când nu numai că a trecut nepăsătoare prin tranșeele din prima linie, sub bătaia focului, dar a manifestat un dispreț neînfricat, ieșit din comun, față de bolile contagioase din spitale”.

Iar pilotul britanic continuă, cu o scenă pe care cu greu ți-o poți imagina dacă nu ai trăit ororile războiului.

”Fără să-i pese de riscuri, Maria stătea la capul soldaților tineri care mureau de holeră, vărsând lacrimi pentru fiecare din ei, ținându-l de mână ore întregi pe tânărul muribund, spunându-i cu toată sinceritatea ca ea îi înlocuia mama, și apoi, când vedea ca i se apropie sfârșitul, luându-l în brațe și sprijinindu-i capul pe umărul ei până când își dădea sufletul”.

”Era făcută parcă anume ca să eclipseze”

Martha Bibescu, cea despre care se spune că ar fi fost marea și secreta iubire a Regelui Ferdinand, scria despre Regina Maria, cauționând într-un fel inferioritatea soțului:

”Această ființă strălucitoare, desigur cea mai frumoasă principesă și poate cea mai frumoasă femeie din Europa pe timpul acela, era făcută parcă anume ca să eclipseze. Îmi dau seama, cu trecerea anilor, că și ea a ajutat la împlinirea soartei, prin contrastul dintre orbitoarea-i vecinătate și umbra pe care acest om o căuta pentru jertfa sa. A fi soțul reginei e un rol greu de jucat, chiar când ești rege. L-a deținut timp de treizeci și șase de ani, și a fost recunoscător până la sfârșit aceleia care-i lăsa lui toată umbra, pentru ca ea era lumina”. 

În pragmatismul său, fostul ambasador al Franței, contele de Saint Aulaire, scria la citirea anunțului morții Reginei:

”Pentru a o evoca aşa cum merită, ar fi nevoie de un artist specializat în prelucrarea unei materii mai rare decât politica”.

”Prezenţa sa le transfigurase într-o magie de zână a basmelor noastre”

Marele scriitor și jurnalist Cezar Petrescu dă dovadă de o sensibilitate cu totul aparte atunci când scrie despre prima întâlnire cu cea care avea să fie Regina Maria:

”În acea lume pestriţă şi gureşă, s-a lăsat o tăcere, a străbătut un fior. Trecea Principesa Maria de atunci, într-o largă Victorie legănată pe arcuri, după moda vehiculelor din acea vreme. Era numai Principesă, ţinută laoparte de politica vremii, dar trecea ca o Regină aclamată de poporul Ei, după scurta clipă de reculegere, de înfiorată şi muta adoraţie a mulţimii .Tot ce era vulgar, bălţat, zgomotos pe stradă, se înnobilase în acea unanimă pornire către făptura care reprezenta supranaturalul, o idealitate în absolut.”.

Iar când o vede pe Regina Maria în cortegiul funerar, Cezar Petrescu plânge, în editorialul “Cel din urmă drum”:

”Pe acelaşi itinerar fixat cortegiului funerar de acum, trecerile Reginei Maria dezlănţuiau aclamaţii însufleţite. În anii neutralităţii când toţi ştiau că Dânsa veghează pentru “războiul nostru”. În ziua întoarcerii din Moldova. După Încoronare. Atâtea şi atâtea ceasuri, zile, aniversări, pe care prezenţa sa le transfigurase într-o magie de zână a basmelor noastre ce umplu întreg Universul cu minuni. Basmul e sfârşit. Minunea sfârşită. Pe unde a trecut zâmbind, luminând ziua cu lumina ochilor de azur, ultimul drum într-o mare tăcere, în întunericul de sub negrul capac, cu mâinile reci pe piept – mâna care atât de gingaş, aerian, euritmic răspundea imnurilor de adoraţie. Nu vi se pare oare că bulevardele şi străzile Capitalei noastre pe unde a trecut, vor rămâne de acum pentru totdeauna mai goale, mai triste, mai fără de sens, ca într-o cetate unde a fost nimicită o frumuseţe şi o armonie, de unde a plecat o Icoană ocrotitoare?”

”Au văzut pe Regină întîrziind neştiută printre mormintele lor”

Iar tizul său, marele Camil Petrescu, diferit ca stil și abordare în marea sa operă, se regăsește în fața acestei ființe excepționale, care a fost Regina Maria. Iată fragmentele unui text, din 1934, un tablou parcă al altei lumi – și care spune adevărul despre Maria – ”Regina războiului de întregire”:

“Ca în toţi anii, de 17 ani încoace, Regina războiului de întregire a petrecut noaptea învierii în zona frontului, în zona fostului front, a uitatului front din 1916-1917. E, de altfel, atît de mult de atunci şi oamenii noştri au memoria atît de scurtă…  … Şi anul acesta M.S. Regina a sosit vineri la 5 d.a. cu un tren regal în gara Oneşti de lîngă Tg. Ocna, asistînd seara la denie la biserica din Oneşti şi aprinzînd lumînări la mormintele din cimitirul eroilor. (…)”

Deci, an de an, până în ultima clipă, Regina Maria a venit de Paști, la căpătâiul celor care muriseră lângă ea la Oituz, Mărăști și Mărășești! Nu, nu e basm, Camil Petrescu a fost un realist – care nu s-a întrecut în laude la adresa monarhiei! Dar ceea ce relatează este dincolo de ceea ce am putea înțelege azi! Continuă, Camil Petrescu:

”Îmi închipui melancolia lor din noaptea şi dimineaţa de primăvară sfioasă, cînd au văzut pe Regină întîrziind neştiută printre mormintele lor, acum cînd sînt mai uitaţi decît în iarna lui 1917. Fireşte o vor fi aşteptat, căci vine în toţi anii, dar noi n-am dat ştirea decît tocmai acum, după o săptămînă, de la un corespondent întîmplător. Căci avem chestiuni mai importante de discutat, intrigi şi infamii umbrite de pus la cale, riscînd dement tot ce s-a cîştigat atît de greu.“

”Forța de nezdruncinat a voinței sale”

Cunoscutul autor american Robert D. Kaplan îi face Reginei Maria un portret în lucrarea sa ”Fantomele Balcanilor”:

”Regina Maria, mai mult decât oricine altcineva, s-a bătut pentru a asigura reîntoarcerea Transilvaniei, Basarabiei și Bucovinei la România, la sfârșitul Primului Război Mondial. A dormit pe câmpurile de luptă ale celui de-al Doilea Război Balcanic și ale Primului Război Mondial, alături de soldații săi. Prin forța de nezdruncinat a voinței sale, această prințesă britanică s-a redefinit pe sine însăși ca româncă oferindu-le supușilor săi o mai bună înțelegere a ceea ce urma să fie România”.

”Ca un înger păzitor…”

Marele păstor al neamului românesc, patriarhul Miron Cristea, scria, în 1935:

”Regina Maria a fost cea dintâi care a stat ca o stâncă, cu sufletul neclintit în convingerea biruinței finale. Ca un înger păzitor a menținut moralul în cercul central al aspirațiilor naționale, de unde toată lumea românească aștepta orientare și îndemn. În acele clipe critice a fost un mare noroc pentru noi, pentru demnitatea noastră, că am avut-o”.

”Fericirea și nefericirea propriei mele vieți…”

Închei acest periplu pe urmele marii Regine cu propria sa mărturisire. Cuvinte atât de potrivite, cum nimeni nu le-a mai spus vreodată despre România, țara pe care ea, Regina Maria, a întregit-o:

”Fericirea și nenorocirea acestei țări fac fericirea și nefericirea propriei mele vieți”.

(Materialul este ilustrat cu o fotografie din timpul vizitei din 1924 la paris, Regia Maria e condusă de președintele Franței, Etienne Alexandre Millerand).

Dragoș Dumitriu este jurnalist și realizator TV, fost deputat naționalist și conservator în Parlamentul României, promotor al analizei sistemice.

3798

Загрузка...