Proteste Parlament 21.01.2016, arhiva Sputnik Moldova

Neamul între ideologii şi condiţia de om

0
(reînnoit 16:37 23.03.2016)
Din păcate, opoziţia tranşantă dintre „moldovenism” şi „românism” a devenit o permanenţă a conştiinţei sociale a populaţiei Republicii Moldova şi este exploatată în cele mai barbare şi perfide moduri de către clasa politică din RM, nu rareori cu participarea prea puţin constructivă a unor personaje politice de la vest de Prut.

După cum remarcă cu toată pertinenţa dl Iurie Roşca în recentul său editorial din 10.03.16, „aceste subiecte incendiare otrăvesc spaţiul public şi cantonează segmente largi ale cetăţenilor în zone de conflict iremediabil”. Dar ceea ce este mult mai grav, iarăşi, conform sentinţei perfect adevărate a aceluiaşi analist, „baricadele ridicate de cele două grupări „fundamentaliste” devin insurmontabile din perspectiva edificării unui stat funcţional şi a unei societăţi ce ar împărtăşi acelaşi set de valori şi repere comune.” Este o sentinţă nu numai în sens de judecată logică, dar, ceea ce este de-a dreptul ucigător, şi în sensul de condamnare. De condamnare a statului Republica Moldova la desfiinţare. Astfel, locul pe care îl ocupă această opoziţie în mentalul colectiv reprezintă singura sau una dintre cauzele esenţiale ale eşecului – cel puţin deocamdată – a statalităţii populaţiei Moldovei de Răsărit.

Societatea moldovenească se confruntă din chiar momentul proclamării independenţei Republicii Moldova cu un „conflict ideologic, identitar şi etnolingvistic” cum îl califică pe scurt Iurie Roşca. Ca orice conflict, nici acesta nu poate dura la nesfârşit. Iar soluţiile pentru el pot fi foarte diferite, până la opus, adică (1) prin desfiinţarea – cel puţin în spaţiul societăţii moldoveneşti – a uneia dintre aceste două ideologii cu tot cu purtătorii ei, ori (2) prin desfiinţarea amândurora ca urmare (a) a extincţiei purtătorilor lor şi înlocuirii acestora – prin imigrare şi prin politica „multiculturalismului” – liberalismului promovată în educaţie – cu o altă populaţie prea puţin sensibilă la probleme identitare sau (b) a depăşirii acestor ideologii de către o altă viziune mult mai cuprinzătoare şi mai conforme cu valorile supreme ale condiţiei de om.

Cert este că faptul însuşi al luptei pentru supremaţie a fiecăreia dintre aceste două ideologii – într-un sens complementare – nu poate avea alt deznodământ decât desfiinţarea statului Republica Moldova fie prin anexarea lui la România sau la Ucraina sau la Rusia in integro sau prin împărţirea între doi sau, respectiv, trei „moştenitori” ai lui.

Personal, consider, nu fără temeiuri (pe care, fireşte, nu le voi reproduce aici pentru a nu ieşi din cadrul discuţiei), că, în condiţiile unei confruntări geopolitice (dar nu numai geopolitice) globale, desfiinţarea în orice mod a statului Republica Moldova nu se află în puterea nici unuia dintre vecinii lui mai apropiaţi sau mai depărtaţi. Însăşi existenţa lui reprezintă o convenţie care reflectă un anumit echilibru de forţe (dar nu de interese) la nivel global. De altfel, această observaţie este întru totul valabilă, în particular, şi pentru cei doi vecini imediaţi ai noştri. Deci, ar fi cazul ca să nu râdă ruptul de cârpit. Din această cauză orice discuţii privind „artificialitatea” sau desfiinţarea Republicii Moldova sânt, cel puţin, platonice, adică lipsite de orice noimă în afară de cea de subminare a vieţuirii cât de cât omeneşti a populaţiei ei.

Oricât de categoric şi exclusivist ar părea, dar sub aspect strict logic – alter non datur, în calitate de singură soluţie constructivă pentru acest conflict poate servi numai cea indicată la punctul (2b). Adică, acea soluţie care se întemeiază pe condiţia de om şi porneşte de la ea. Dar ce este omul? La această întrebare răspund religiile: câte răspunsuri există, atâtea civilizaţii sânt azi pe glob. Astfel, bunăoară, civilizaţia apuseană afirmă (antropologia euro-americană) prin întreaga sa cultură, legislaţie şi sistemul său instituţional că omul este „un animal dotat cu raţiune”. Iar civilizaţia budistă vede în om un cheag de suferinţe. Islamul, dimpotrivă, vede în om o creatură strict circumscrisă imanentului care este obligată să se supună unui dumnezeu neiubitor, răzbunător, neiertător, răutăcios şi viclean. Civilizaţia ortodoxă vede în om o făptură creată de Dumnezeu „după chipul şi asemănarea Sa”. Care dintre aceste concepte de om, reciproc incompatibile, este cel corespunzător condiţiei de om? Esenţei omului? Ontologiei lui reale?

Nu este locul aici să facem apologia civilizaţiei ortodoxe şi, respectiv, a Ortodoxiei. Putem doar să remarcăm că întreaga existenţă în istorie a strămoşilor românilor şi a celor ai 99,8% din populaţia de la est de Prut s-a desfăşurat în Ortodoxie, în cadrul civilizaţiei ortodoxe. Altfel spus, strămoşii tuturor acestora „împărtăşesc acelaşi set de valori şi repere comune” (vorba şi dezideratul lui Iu. Roşca) – cele ale Bisericii, cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.

Pe de altă parte, este imperios să constatăm că toate civilizaţiile tradiţionale s-au prăbuşit în decursul ultimelor 3-5 generaţii ca urmare a impunerii pe toate căile a singurei civilizaţii ontologic atradiţionale (e o contradicţie în termeni aici, deoarece civilizaţia – ca fenomen uman – este prin definiţie produsul unei loialităţi maxime faţă de o tradiţie anume) – cea euro-americană, cea incompatibilă cu orice tradiţii: deh, animalul, fie şi unul dotat cu „raţiune”, nu are tradiţii în principiu, ci doar instincte care îi şi ţin loc de tradiţie (noi, ortodocşii, ştim că aceste „instincte” sînt patimi lăsate de voia omului să-l bîntuie şi să-l robească).

Ca urmare, avem astăzi doar epave de civilizaţii sau surogate confecţionate prin laboratoarele războiului info-psihologic gen fundamentalismul zis islamic, mişcarea New Age sau religia antropolatră a „drepturilor omului” cu toate tentaculele ei de libertăţuri şi tolerantisme. Sîntem, astfel, martori ai descompunerii tot mai avansate a identităţilor civilizaţionale milenare, descompunere care a cuprins toate civilizaţiile., cea vest-europeană fiind demult descompusă, aneantizată şi înlocuită cu „civilizaţia” globală a lui homo oeconomicus – produsul ei de marcă cu drept absolut de copyright („specialitatea casei”).

Identitatea civilizaţională, alias cea religioasă, este eminamente identitatea de om, de om sui-generis, căci numai religiile răspund pozitiv la o asemenea întrebare (fireşte că doar una dintre ele dă un răspuns adevărat). Cîte civilizaţii avem – tot atîtea identităţi de om avem, adică tot atîtea omeniri reciproc incompatibile. Incompatibile sub aspect ontologic – spiritual şi moral. Nu şi în sens de convieţuire pe aceeaşi planetă. Doar să fie respectată condiţia sine qua non de departajare teritorială strictă între aceste civilizaţii în calitatea lor de autorităţi spirituale şi morale. Incompatibile cu migraţia geografică în masă dintr-o civilizaţie pe teritoriul unei alteia. Tocmai din această cauză nu există „drepturi şi valori general-umane”, deoarece nu există un om la general, un om care să nu fie nici musulman, nici iudeu, nici hindus, nici budist, nici euro-american, nici african, nici latino-american şi nici ortodox.

Identitatea etno-culturală – anume cea disputată între adepţii celor două ideologii – „moldovenismul” şi „românismul” – nu face recurs la identitatea de om şi nici nu o presupune în subiacent. Nici o ideologie, chiar şi una confecţionată pentru uzul „vulgului”, nu va avea influenţă de durată fără o întemeiere pe identitatea de om, pe acea identitate care este proprie întregii dăiunuiri a poporului (popoarelor) date. Aceste două ideologii opuse au carenţe spirituale, morale şi factologice (istorice, ştiinţifice) dintre cele mai grave.

Aici este cazul să specificăm că nu există doar o singură ideologie care să se revendice drept „românism” autentic. Statul modern român, cel întemeiat în 1859, are la bază o ideologie numită în mod abuziv „românism” pe care, pentru a o preciza, aş numi-o „românismul liberal” sau „euro-românismul”. Această ideologie, devenită de atunci ideologie de stat (cu excepţia scurtei perioade ceuaşiste), are drept stindard ultra-europenismul: conform acesteia, poporul român, prin întreaga sa etnogeneză, istorie, cultură şi aspiraţii, adică întregul fenomen românesc, este un popor european, de vocaţie eminamente europeană care, spre nenorocirea lui, a fost deţinut timp de aproape două milenii în captivitatea „babilonică” a Ortodoxiei, a civilizaţiei ortodoxe, fiind eliberat din ea de către marea generaţie paşoptistă şi cu ajutorilor fraţilor europeni cei de „bună-credinţă”, de către „oamenii de bine”. Vocaţia congenitală a acestei ideologii (într-adevăr confecţionate sub flamura paşoptistă, dar sub îndrumarea venerabililor europeni) este rusofobia maniacală şi cripto-antiromânismul esenţial.

Şi este firesc să fie aşa: doar statul modern român a fost confecţionat de către „marile puteri europene” la gurile Dunării tocmai pentru a bloca înaintarea spre Ţarigrad a Imperiului Rus. Dar cum poate oare un popor prin excelenţă ortodox – ca etnogeneză, istorie, cultură, năzuinţe, mod de viaţă – să se împotrivească din proprie dorinţă înaintării Rusiei spre leagănul civilizaţiei ortodoxe – Ţarigradul, regele oraşelor, Constantinopolul, oraşul de reşedinţă al împăraţilor romani de credinţă ortodoxă? Poate, dar numai în cazul în care el îşi „uită” năzuinţele, cultura, isotria, etnogeneza. Cînd el devine altul decît strămoşii lui. Cînd devine atradiţional. Da, exact: cînd devine european, cînd se dezagregă, se descompune în homini oeconomici. Alt rost euro-românismul nu are, căci pentru nimic altceva el nu a fost proiectat, ci doar să slujească proiectul geopolitic „România modernă”. Ca exponenţi de referinţă ai acestei ideologii îi putem numi pe T. Maiorescu, N. Bălcescu, A.I. Cuza, toţi regii „români”, în interbelic îi avem pe liberali şi ţărănişti (Titulescu, I. Duca, A. Călinescu, Iu. Maniu şi alţii).

„Moldovenismul”, confecţionat în replică la românismul liberal, nu a izbutit să depăşească nivelul de cavernă. În loc să vădească românismul liberal drept monedă calpă a sforarilor oculţi, şi să îl trateze ca atare – ca fals împotriva identităţii româneşti – moldoveniştii s-au năpustit asupra ei cu toată furia bourului heraldic. Fără nici un discernămînt, fără a lucra cu bisturiul, fără a izbăvi grîul adevărului captiv din cătuşele pervertitoare ale europenismului fundamentalist şi anticreştin al românismului liberal. Moldovenismul este pur şi simplu un „Nu!” răcnit împotriva românismului liberal. Fără recurs la dovezi istorice, culturale, lingvistice, etnografice, civilizaţionale etc. Psihologic, îl putem înţelege. Dar nu mai mult.

Fireşte, moldovenismul de cavernă declară că el deţine toate dovezile, că istoria este de-a întregul de partea lui. Dar el nu are răspunsuri la cele mai elementare întrebări: dacă Eminescu este „un adevărat moldovan” cum se explică atunci, cel puţin, asemenea versuri ale lui cum ar fi „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?” sau „De la Nistru pîn’la Tisa tot românu’ plînsu-mi-sa…”? Ţara Moldovei îşi trage numele de la numele rîului Moldova, afluent dinspre Carpaţi, al rîului Siret. Deci, presupusul etnonim „moldovean” este unul de tip geografic (cum ar fi cel de american, siberian, balcanic, european, african etc.). Cum se numeau pe sine acei oameni care au întemeiat acea ţară în valea rîului Moldova şi cum se numeau ei pînă a descăleca acolo? Căci la începuturi, Ţara Moldovei nu era „de la munte pînă la mare”, ci era doar în valea micului rîu Moldova şi de-a lungul versantului răsăritean al Carpaţilor – între Ţara Vrancei şi Ţara Şepeniţului (acum pe locul acestei ţări se află Bucovina şi întreaga regiune Cernăuţi). Dar cum se numeau pe sine locuitorii de acelaşi neam cu cei din Ţara Moldovei, dar care locuiau în ţările lor – Ţara Lăpuşnei, Ţara Orheiului, Ţara Tigheciului, Ţara Vrancei, Ţara Bîrladului? Căci nu se puteau numi moldoveni deoarece nu erau locuitori ai Ţării Moldovei din valea rîului omonim, dar toţi fiind de acelaşi neam.

Pentru moldovenişti istoria moldovenilor începe numai în „1359” – anul de legendă al mitului fondator al Ţării, deşi anul recunoaşterii „internaţionale” este 2 februarie 1365 cînd coroana ungară a renunţat să-şi mai recupereze marca de graniţă „Ţara Moldovei” capturată de maramureşanul (nemoldovean, deci) „Bogdan Infidelul” cunoscut de către urmaşi drept Bogdan Întemeietorul Ţării Moldovei, un străbunic al lui Ştefan cel Mare. Circa 1100 de ani de pînă atunci sînt şterşi din istoria acelui popor care a întemeiat Moldova şi i-a asigurat dăinuirea.

Şi după această dată istoria „moldovenească” este extrem de selectivă: „Cazania” Sfîntului Ierarh Varlaam al Moldovei are numai denumirea ei ciuntită, pe cînd denumirea ei deplină, aşa cum a conceput-o autorul ei – „Cazania sau Carte românească de învăţătură pentru praznicele împărăteşti şi duminicile de preste an” – este neglijată cu desăvîrşire. Se trece cu vederea şi precuvîntarea scrisă de acelaşi sfînt ierarh moldovean la carte sa „Răspuns catehismului calvinesc” în care el arată răspicat cui anume i se adresează el prin lucrarea sa teologică: „cătră toţi românii şi cîţi sîntu pravoslavnici întru această limbă rumânească în părţile ungureşti”. Sau cronicarii moldoveni sînt citaţi numai ciuntit, ocolindu-se cu multă grija, să zicem, lucrarea lui Miron Costin cu un titlu atît de moldovenesc ca „De neamul moldovenilor” în care el declară fără ocolişuri: „că noi toţi, şi moldovenii, şi muntenii şi cei din părţile ungureşti, toţi români ne răspundem”.

O ideologie cu adevărat durabilă, trainică are răspunsuri convingătoare, ştiinţifice, consistente moral, la orice problemă, la orice întrebare. Dar, evident, nu este cazul „moldovenismului”.

Pentru a completa tabloul, trebuie să pomenim încă două doctrine ale românismului.Una îi are ca exponenţi pe L. Blaga, O. Goga, B.P. Haşdeu, unii teoreticieni ai mişcării legionare şi alţii. Aceşti gînditori fac apel la un concept inexistent în realitate şi principialmente neverificabil – „substanţa etnică”, „matricea ancestrală” etc.Conform acestei doctrine fiecare popor are dintru începutul existenţei sale „multi-milenare” un dat, o matrice imuabilă, inalterabilă, indestructibilă decît numai prin genocid. Şi această matrice trece prin istorie şi de care se agaţă tot soiul de influenţe mai mult sau mai puţin pasagere, în particular, în cazul românilor, Ortodoxia. „Omul românesc” este păgîn, dacic, peren. Pentru moment poate fi şi ortodox, sau greco-catolic, sau iehovist sau chiar liberal sau comunist. Căci, chipurile, nimic dintre aceste „influenţe” nu poate să-i altereze „substanţa etnică”. Vulgarizatorii acestei doctrine (N. Săvescu, „Roxin” şi compania) sînt tocmai aşa-numiţii protocronişti, daco-maniacii care nu au nici o tangenţă cu ştiinţa – nici cu cea a istoriei, nici cu lingvistica, nici cu etnografia. O cu totul altă temă este scopul pe care ei îl urmăresc şi cine într-adevăr sînt sponsorii lor politici. Spre deosebire de daco-paţi, fondatorii citaţi ai românismului păgânesc cel puţin îşi luau vînt în elaborările lor, pornind de la nişte autenticităţi etnografice, folclorice, lingvistice, istorice. Ei greşeau. Dar ei nu manipulau şi nici nu trişau spre deosebire de vulgarizatorii lor.

Fenomenul românesc s-a clădit, însă, şi este produsul prin excelenţă al unui românism cu totul diferit de cele numite mai sus. Este vorba de românismul ortodox. Exponenţii lui sînt milioanele de români cîţi au asigurat dăinuirea în jurul Carpaţilor şi a Dunării a fenomenului românesc dintre care îi putem numi cu recunoştinţă pe asemenea titani ca autorul Mioriţei şi autorii întregului folclor românesc cu toate variantele lui încrucişate organic între ele – moldovenească, muntenească, oltenească, ardelenească, bănăţeană, crişăneană, maramureşeană, voziană, – Eminescu, voievozii noştri creştini Sf. Ştefan cel Mare, Sf. Constantin Brîncoveanu, Sf. Neagoe Basarab, Mircea cel Bătrîn, Alexandru cel Bun, Vasile Lupu, Matei Basarab, Petru Rareş, Petru Şchiopu etc., cronicarii moldoveni, Sfinţii Ierarhi Varlaam, Dosoftei, Glicherie, sfinţii care s-au nevoit pe pămînturile strămoşeşti de orice limbă maternă ar fi fost ei (cum ar fi Sfăntul Paisie Velicicovschi, numit în Rusia „al Moldovei”), I.Creangă, N. Ionescu, M. Vulcănescu, D. Stăniloaie, unii gînditori ai mişcării legionare şi foarte mulţi alţii care s-au răpus pentru „lege, neam şi ţară” (lege în sensul vechi, cel de credinţă) pe cîmpurile de bătălie, înfruntînd fie expansiunea mahomedană fie, mai des, cea europeană în persoana catolicismului – ungurii şi leşii.

Românismul ortodox nu este ideologie. Este o viziune ştiinţifică, prin prisma identităţii ortodoxe de om, asupra experienţei creştinilor din această parte a lumii – spaţiul carpato-pontic – de la începuturile lor şi pînă la sfîrşitul veacurilor. Este echivalentul a ceea ce la ruşi se cheamă „russkaia ideia” – ideea rusă.

„Românismul” liberal, cel promovat cu atîta îndîrjire şi, deseori, chiar cu impertinenţă de către exponenţii clasei politice din România (căci „românească” nu avem nici un temei să-i spunem, deoarece această clasă politică este chiar mai antinaţională decît cea din Republica Moldova) are şanse de izbîndă la este de Prut numai odată cu deznaţionalizarea deplină prin descreştinare a băştinaşilor locului. Căci aceşti băştinaşi mai sînt, deşi într-o măsură mereu în scădere, exponenţi ai românismului ortodox fără să îl numească aşa, deoarece etnonimul de „român” este tot mai intens şi aproape de limita ireversibilităţii compromis şi devalorizat de propaganda brutală a pseudo-românismului liberal, mai exact, a anti-românismului europeoid, anticreştin.

„Românismul” liberal, secondat de versiunea hiper-vulgară a românsimului păgânesc, au în calitate unic şi principal duşman anume românismul ortodox, mai exact, valorile lui – cele supreme – Ortodoxia, memoria şi epxerienţa istorică a românimii. Scopul acestor două ideologii este desfiinţarea definitivă şi ireversibilă a oricărei umbre de românism autentic ca expresie fidelă a Ortodoxiei.

Moldovenismul nu este anticreştin, dar este neştiinţific, deşi nu este anti-ştiinţific ca versiunea vulgarizată a românismului păgânesc. Asumarea valorilor pe care le exprimă şi le mărturiseşte românismul ortodox poate constitui un răspuns ferm, invulnerabil, indestructibil şi mărturisitor dat propagandei viclene şi antinaţionale a celor două ideologii anti-româneşti pretins româneşti. Această asumare, odată cu valorificarea smerită şi recunoscătoare a moştenirii şi experienţei spirituale, culturale, istorice pe care o tezaurizează Ortodoxia – nu numai în spaţiul românesc, dar în întreaga lume odinioară ortodoxă – poate servi drept piatră de temelie la rezidirea statalităţii populaţiei de la Răsărit de Prut, izbăvindu-o din starea de populaţie şi redîndu-i statutul pierdut de popor. Căci populaţia este obiect al statisticii, iar poporul este un subiect al culturii.

Acesta ar fi un prim răspuns la problema ridicată de către Iurie Roşca. Este şi o mărturisire de credinţă.

Benedict Ciubotaru, conflictolog, expert în management strategic

Opiniile autorului ar putea să nu coincidă cu poziţia Redacţiei Sputnik Moldova

0

Загрузка...